Să ne imaginăm o scenă mică: un vecin îți repară fără să fie rugat o balama care scârțâia. A venit cu șurubelnița, s-a aplecat câteva minute, a plecat. Prima ta pornire nu e să mulțumești, ci să găsești repede ceva de înapoiat — o sticlă, o prăjitură, serviciul de a-i tunde gardul viu. Parcă abia atunci balamaua ar fi „plătită”, iar tu ai putea respira liniștit că nu mai datorezi nimic.
Aici apare o distincție pe care o trecem ușor cu vederea. A întoarce exact cât am primit poate fi o formă de recunoștință, dar poate fi și o formă de refuz. Când un dar devine imediat o datorie de achitat, am ieșit din locul primitorului și am intrat în locul clientului care își reglează factura. Acoperim gestul celuilalt cu un alt gest egal, ca să nu mai rămânem în fața lui fără nimic de oferit. Iar tocmai acea rămânere în fața lui, cu tot ce am primit și nu putem întoarce, este darul.
De ce e important de observat acest pas? Fiindcă el poate anula prin exactitate ceea ce celălalt a făcut liber. Vecinul n-a venit ca să primească o contravaloare; a venit fiindcă scârțâitul îl deranja, poate fiindcă ți-a văzut mainile ocupate, poate fără un motiv pe care să-l poată numi. Dacă îi întindem prețul gestului, nu l-am jignit, dar am micșorat ce s-a întâmplat: am numit „schimb” ceea ce el a oferit ca dar.
Se poate obiecta: dar să dăm și noi ceva la rândul nostru nu e, în fond, generozitate, nu dispreț? Desigur, reciprocitatea poate fi liberă și caldă; diferența nu stă în gest, ci în motiv. Când vrem să închidem socoteala, o facem ca să nu rămânem îndatorați. Când vrem să răspundem cu bucurie, o facem fiindcă ne face plăcere, poate la o săptămână după, poate cu o cu totul altă faptă, fără să ținem contul. Primul drum transformă darul în preț; al doilea îl lasă dar și îi adaugă încă unul.
De aceea mulțumirea nu este un înlocuitor sărac al plății, ci tocmai răspunsul care păstrează darul întreg. Spunând „mulțumesc”, nu acoperim gestul; îl recunoaștem ca pe ceva ce nu poate fi acoperit, dar care poate fi primit. Poți să-l lași pe vecin să plece, să lași prăjitura pentru altă dată și să rostești simplu ce s-a întâmplat cu adevărat: „Mulțumesc, îmi era de folos”. Atunci darul rămâne al lui, iar tu rămâi cel care l-a primit. Iar locul acesta — al celui care primește fără să poată restitui — nu este deloc un loc gol.