Să ne imaginăm o clădire veche de pe o stradă liniștită, cu tencuiala căzută pe un colț. De ani de zile, cineva a plătit reparația acoperișului, a chemat un electrician, a curățat jgheaburile. Nu a făcut-o pentru un chiriaș anume: s-a gândit la oamenii care nu se născuseră încă atunci când a hotărât că locul merită păstrat. Ne mutăm acolo într-o toamnă, semnăm un contract pe un an și plătim chiria la data stabilită. Dar cine anume ne poate spune, de aproape, ce avem de primit?

Aici se vede o limită a mulțumirii pe care nu o discutăm des. Recunoștința are nevoie de un destinatar ca să fie rostită, însă nu tot ce primim are un autor pe care să îl putem numi. Acoperișul a fost reparat poate de o fundație, poate de un om care a murit înainte să ne mutăm. Și atunci apare ispita de a pune alt om în loc: proprietarul, administratorul, vecinul. Îi mulțumim lui pentru ce nu a făcut el, dintr-o nevoie simplă de a avea cui să ne adresăm.

Nu e o greșeală chiar atât de mică. În altă zi, proprietarul ne spune, mândru, că ne-a lăsat să ne mutăm la un preț bun, deși piața cerea mai mult. Prețul acela nu este însă un cadou: chiria e ceea ce primește el pentru un lucru care rămâne al lui. Iar dacă locuința are o scurgere, reparația nu e o favoare pe care să o așteptăm recunoscători. A mulțumi pentru omul care s-a purtat bine nu strică nimic, dar a numi dreptul favoare poate slăbi tocmai cererea care ni se cuvine.

Poate părea că rămânem fără nimic de spus. Ce mai rămâne din cuvântul acela? Un lucru mai modest, dar adevărat: putem mulțumi oamenilor cu care împărțim efectiv locul. Vecinului care ne-a arătat, în prima dimineață, unde se lasă gunoiul. Celui de la parter, care ne-a spus, fără să fie întrebat, că iarna apa caldă vine mai târziu pe scară. Acestea nu sunt lucruri datorate; puteau să nu ni se spună. Un astfel de mulțumesc are un destinatar exact și nu acoperă nicio obligație rămasă neîmplinită.

Se poate obiecta: nu e ingrat să te gândești la contract tocmai când vrei să mulțumești? Nu, dacă păstrăm lucrurile separate. Putem spune, într-o singură seară, două propoziții adevărate: „Mulțumesc că mi-ați arătat casa” și „Scurgerea trebuie reparată până în noiembrie.” Socoteala nu șterge căldura, iar căldura nu mută răspunderea în altă parte. Răbdarea celui care ne explică unde se închide gazul și obligația celui care trebuie să repare instalația sunt lucruri diferite, chiar dacă le găzduiește aceeași scară.

Rămâne o întrebare pentru zilele în care ne simțim bine într-un loc fără să putem spune de ce. Nu tot binele are un nume de om la capătul lui. Dacă, totuși, aflăm cine a hotărât cândva să repare acoperișul, putem să îi scriem două rânduri — nu ca să plătim, ci ca să îi spunem ce s-a păstrat. Iar dacă nu aflăm, recunoștința nu are cuvântul de mulțumire, dar poate avea un gest: să nu stricăm ce s-a clădit încet, să reparăm lucrul mic pe care nimeni nu îl vede.