Să ne imaginăm un sat de la marginea unui ogor, despărțit de drumul principal printr-un șanț pe care ploaia de toamnă îl sapă până la genunchi. Trecem pe acolo în fiecare sâmbătă, cu sacoșa în mână. De ani de zile, peste șanț stă o scândură groasă: nu e nouă, e unsă pe margini de noroi, iar cineva a bătut la un capăt un cui ca să nu alunece. Nu știm cine. Scândura e acolo de când ne mutăm, și tot acolo e când plecăm. O folosim ca pe un lucru al locului.

În fiecare zi trecem peste lucruri de acest fel: o bancă lăsată în spatele blocului, o lanternă aprinsă în scara vecină, o hartă mică lipită pe peretele unei stații. Nu ne-au fost date nouă. Sunt puse undeva, pentru oricine se nimerește acolo. Nu avem ce întoarce, nu avem cui spune, și nici nu știm dacă cel care le-a așezat așa a vrut vreodată vreo mulțumire.

Aici se naște o tăcere care seamănă cu neatenția. Fiindcă obiectul nu vine la noi, cu brațul, nu ne simțim primitori. Aparține peisajului, ca bolovanii. Dar ce s-a întâmplat înainte ca scândura să fie acolo? Cineva a numărat cam cât e șanțul, a găsit o bucată de lemn potrivită, așa că a dus-o până la margine și a pus-o peste apă. Acea oră a existat. Nu mai există nimeni care să o ceară înapoi, dar a existat.

Se poate obiecta: dacă nu știm pe cine, mulțumirea nu are destinatar, iar un cuvânt rostit în gol pare o scenă. E drept. Dar putem recunoaște fără să rostim nimic, într-o propoziție pentru noi sau pentru cei de lângă: scândura aceasta nu s-a așezat singură. Și mai putem face un lucru mic, concret. Când vedem că lemnul putrezește, să nu trecem peste el lungind pasul. Să întrebăm cine are o scândură. Să o punem la loc. Nu ca plată, ci fiindcă am înțeles că locul acela nu se ține singur.

Îngrijirea datorată nu intră aici: dacă șanțul e al primăriei, o punte trainică e o lucrare plătită, nu un dar, și nu trebuie transformată în favoare. Dar scândura aceasta e altceva: e ce a adăugat cineva, fără să fie cerut, peste ce era deja datorat. E un lucru mic pe care putem să îl primim fără să ne simțim în datorie și fără să îl numim datorat.

Poate că de aceea merită spus uneori, cu numele: „am trecut iar pe scândura ta”. Omul de la capătul uliței, care a pus-o acum mulți ani, are un chip după care nu am întrebat niciodată. Dacă aflăm că e el, putem să îi spunem. Iar dacă nu aflăm niciodată, rămâne totuși o propoziție adevărată: aici, peste șanț, cineva a lăsat ceva folositor la îndemâna tuturor. A o vedea este deja un fel de mulțumire.