Să ne imaginăm un club de șah de cartier, într-o joi seară, unde intrarea e liberă și nimeni nu e plătit să predea. Un băiețel de unsprezece ani joacă repede, cu încredere. La mutarea a noua, un domn în vârstă, care privea de pe scaunul de alături, spune: „Dacă muți calul acolo, pierzi turnul peste trei mutări.” Băiatul se încruntă, mută totuși, iar turnul cade exact așa cum i s-a spus.

Nu ne place să fim corectați, mai ales în ceva ce credem că știm. Iar dacă cel care ne corectează nu ne este profesor, nici prieten, gândul firesc e că nu are de ce să se amestece. Să ne imaginăm însă că omul ar fi tăcut: băiatul ar fi pierdut partida și ar fi plecat acasă cu aceeași greșeală în mână.

A vorbi cere ceva ce nu e datorat. Omul venise să citească ziarul; nu i se plătește pentru observație și nu câștigă nimic dacă băiatul câștigă partida. A ales totuși să numere trei mutări pe o tablă străină și să spună ce a văzut. Că a spus-o cu un aer de siguranță nu schimbă faptul că observația era corectă. Faptele se pot primi și de la cineva al cărui ton nu ne place.

Obiecția vine sigur: nu ne face asta mai slabi, mai puțin siguri pe judecata noastră? Nu, dacă știm ce anume luăm. Băiatul poate spune „mulțumesc, aveați dreptate despre turn” fără să îi ceară domnului să joace în locul lui, fără să îi accepte părerea despre școală sau despre felul în care ar trebui crescuți copiii. Mulțumirea nu e o semnătură pe tot ce gândește celălalt, ci o propoziție despre un lucru anume; restul rămâne nesemnat.

Deosebirea merită spusă limpede: un serviciu se poate cere, un adevăr neplăcut, de obicei, nu. Cine ni-l spune fără să fie rugat folosește o libertate a lui, iar noi nu avem un drept să i-o cerem. Dar nici nu suntem obligați să-i mulțumim: putem verifica singuri mutarea, acasă, pe o tablă de hârtie. Mulțumirea e o alegere, nu o datorie, și tocmai de aceea spune ceva când o facem.

De ce ar conta asta pentru un jurnal al mulțumirii? Fiindcă recunoștința nu se naște doar din lucruri plăcute. Se naște și din faptul de a fi văzut o greșeală la timp, deși putea să nu ți se spună. E munca cea mai puțin cerută dintr-o zi: să te uiți atent la ce face altul, fără să ai de câștigat. Dacă nu o numim, se pierde, iar data viitoare omul de pe scaunul de alături va citi mai departe din ziar.

Rămâne o limită: nu mulțumim oricui ne critică, fiindcă unele observații sunt greșite, altele vin cu un interes ascuns. Dar când una se dovedește adevărată, iar omul nu avea nimic de câștigat, un „mulțumesc” costă o propoziție și păstrează ceva prețios: obiceiul de a spune ce vezi, chiar când celălalt nu vrea să audă.