Să ne imaginăm un autobuz de ora șapte, plin până la uși. Un bărbat urcă cu o geantă grea, se uită în jur, nu găsește loc. Pe scaunul de lângă geam, o femeie se ridică brusc, își ia rucsacul, îl așază pe genunchi și coboară la prima stație. Bărbatul se așază și, când autobuzul pornește, își dă seama de un lucru: femeia nu cobora la prima stație. Coborîse acolo ca să-i lase locul.
Însă, dacă (aici e scena imaginară) femeia se ridicase fiindcă i se făcuse rău și voia doar aer, atunci gestul ei, identic la vedere, nu a fost un dar. Scena aceasta nu spune cine avea dreptate; spune altceva: mulțumirea noastră s-a rostit deja, cuvântul a ieșit din gură, dar nu știam încă pentru ce. Acesta e locul primei ezitări: primim repede sentimentul recunoștinței și abia apoi numim obiectul ei.
Aici se poate face o deosebire pe care jurnalul acesta o tot caută, venită de data aceasta din partea aerului: între un dar și un noroc în care altul a avut un rol fără intenție. O femeie scuturată de boală, care lasă un loc, nu a ales să ne ofere nimic. Iar noi, dacă îi mulțumim cu căldură, nu greșim față de ea, dar poreclim un accident ca pe o bunăvoință. Faptul că ne-a folosit nu transformă întâmplarea într-o alegere. Norocul poate veni prin oameni fără să devină un dar.
Se ridică obiecția: nu e o pedanterie să despici în două o clipă de recunoștință? Nu, dacă ne gândim la ce se întâmplă cu vorbele noastre. Dacă mulțumim pentru orice favor al întâmplării, mulțumirea se tocește și nu mai poate numi nimic precis. Iar dacă, dimpotrivă, refuzăm să mulțumim pentru că nu știm sigur, riscăm un lucru mai rău: să trecem pe lângă un dar adevărat, socotindu-l un noroc. Îndoiala nu scutește de risc în niciuna dintre direcții.
Rămâne o ieșire simplă, care nu cere să știm totul: putem vorbi despre ce am primit, nu despre ce a intenționat celălalt. „Mulțumesc că am stat jos” e o propoziție adevărată în ambele variante. Dacă femeia a lăsat locul anume, aude că i s-a văzut efortul; dacă i s-a făcut rău, aude că cineva a observat. Niciuna dintre cele două nu transformă boala în generozitate și nici generozitatea în întâmplare. Iar dacă nu mai avem ocazia să spunem nimic — autobuzul pleacă, stația trece —, propoziția rămâne o socoteală în minte, pe care o putem face mai târziu.
De ce merită păzită această deosebire tocmai azi? Fiindcă viața noastră e plină de clipa în care nu știm dacă ne-a fost dăruit ceva ori doar ni s-a întâmplat ceva. Amestecul acestora nu e o problemă de politețe, ci una de adevăr: un dar cere un cuvânt întors; un noroc nu poate primi nimic înapoi, pentru că nu a cerut nimic. A le ține deosebite nu răcește recunoștința. Dimpotrivă, o face mai exactă, mai puțin grăbită să inventeze un binefăcător acolo unde a fost doar o întâmplare — și mai atentă la clipele rare în care cineva a făcut, totuși, un pas pe care nimeni nu i-l cerea.