Să ne imaginăm un perete de bloc, într-o zi de aprilie. Pe fațadă a apărut un ghiveci cu mușcate, sprijinit într-o cutie de lemn pe care nimeni nu și-o amintește montată. Locatarii de la parter îl văd în fiecare dimineață. Nu știu cine l-a pus: poate bătrânul de la etajul trei, poate o tânără mutată de curând. Ghiveciul putea să lipsească. Nimeni nu ar fi remarcat absența lui. Cu el, însă, fereastra aceea e mai puțin o gaură în zid.
Am scris despre mulțumirea fără destinatar cunoscut și despre omul care nu mai poate fi găsit la timp. Întrebarea de acum e mai strânsă: ce facem cu o recunoștință care nu are unde să ajungă și nici măcar nu știe sigur ce a primit? De multe ori nu vorbim despre un om plecat, ci despre unul pe care nu îl știm, iar binele e o bănuială mai degrabă decât un fapt.
Se ridică o obiecție serioasă: mulțumirea are un destinatar, altfel devine o vorbă în vânt. Iar a spune „mulțumesc” unui autor necunoscut seamănă cu a-i vorbi unui zid. Obiecția ține de un lucru adevărat, pe care nu vrem să-l pierdem: mulțumirea nu e o stare de spirit, ci un răspuns. Dar răspunsul presupune o socoteală. Iar socoteala aceea poate fi făcută și cu voce tare, pentru cel de lângă noi, chiar dacă nu poate fi înmânată celui care a pus ghiveciul.
Să ne imaginăm ce se întâmplă la scara blocului peste două săptămâni. Cineva udă mușcatele. Nu știe cui mulțumește; udă, pur și simplu, ca să nu se ofilească. Vecinul de la doi, care nu a vorbit niciodată cu el, îl întreabă dacă trebuie ajutat cu o scară. Nimeni nu află cine a montat cutia și nimeni nu află vreodată. Dar din bănuiala aceea s-a născut o grijă care a trecut de la un om la altul, fără să treacă prin mâinile celui care a început.
Aici e partea delicată, și de aceea merită spusă limpede: nu orice grijă pornită dintr-o bănuială e o mulțumire. Putem să udăm mușcatele fiindcă ne place să avem flori la fereastră, iar atunci mulțumim nouă. Mulțumirea începe în clipa în care spunem, chiar în gând, un lucru exact: cineva a făcut un pas mic pe care nu i-l cerea nimeni, iar eu am trecut pe lângă el de zeci de ori fără să-l văd. Deosebirea dintre cele două nu e în gest, ci în ce anume recunoaștem că s-a întâmplat.
De ce mulțumim cuiva care nu poate afla? Poate fiindcă cuvântul are două feluri de destinatari, iar noi am obosit să le ținem deosebite. Unul e omul, celălalt e adevărul despre ce am primit. Când omul lipsește, rămâne al doilea, iar socoteala aceea merită făcută cu aceeași grijă pe care i-am arăta-o unui om față în față: „ce anume putea să nu fie, și totuși a fost?” Nu e un omagiu ridicat în gol. E o propoziție mică, adevărată, care nu are nevoie de un absent ca să se susțină.