Să ne imaginăm un coridor de spital, într-o marți, la ora șase dimineața. Pe toate ușile arde becul lung, de deasupra patului, iar lumina aceea aspră e socotită de toți parte din clădire, ca prizele sau ca robinetele. La un capăt al coridorului lucrează o infirmieră care, la sfârșitul turei, are de ales ce becuri lasă aprinse. E un lucru mic și fără nume în fișa postului. De obicei lasă aprins becul de la capul patului unui bolnav care nu doarme: cineva care urmează să fie operat, cineva care nu mai simte bine noaptea și ar avea nevoie să vadă paharul cu apă. Nimeni nu i-a cerut-o. Dacă ar lăsa totul stins, ziua ar începe la fel de repede pentru toți.
Ne-am obișnuit ca marile gesturi să primească numele lor, iar faptele mici să rămână nesocotite. Un bec păstrat aprins nu este o îngrijire datorată, nu e tratament, nu e o promisiune de vindecare. Nici nu poate fi, fiindcă nimeni nu a stabilit vreodată că lumina de pe hol se cuvine cuiva. Și totuși, pentru bolnavul care deschide ochii la trei noaptea și vede holul în loc de întuneric, dimineața aceea începe altfel. Nu i s-a dat nimic; i s-a pregătit o clipă.
Aici se ivește o deosebire pe care jurnalul acesta a tot căutat-o, dar venită, de data aceasta, dinspre un lucru care nu are chip de dar: nimeni nu a lăsat un bilet, nimeni nu a cerut nimic. Recunoștința noastră nu are, deci, un obiect măsurabil. Nimeni nu a scurtat o procedură și nu a alinat niciun simptom. Ceva s-a schimbat, în schimb, în felul în care a fost locuită ora aceea. A spune „mulțumesc” unui gest atât de anonim nu înseamnă a inventa un binefăcător; înseamnă a recunoaște că socoteala binelui primit se face uneori pe lucruri pe care nimeni nu le datorează.
S-ar putea obiecta: nu e o exagerare să mulțumim pentru un bec? La urma urmei, lumina ar fi putut veni oricum, iar mâine ar fi altcineva s-o aprindă. Obiecția e dreaptă și trebuie păstrată, fiindcă ne oprește să facem din orice amabilitate un dar. Deosebirea stă în faptul că becul acela nu era datorat de nimeni și nu fusese trecut în orar. Cine îl aprinde alege, dintr-o mulțime de variante în care nu deranjează pe nimeni, o singură variantă. Iar varianta aceea nu se poate impune; ea nu putea decât să fie aleasă.
Poate rămâne ceva de făcut, chiar dacă nu știm cine a aprins becul. La vizita următoare putem spune simplu: „Aseară lumina de la capul patului meu a fost aprinsă. Mulțumesc.” Nu e o plată și nici o cerere de repetare. E o consemnare, iar rostul ei nu e să răsplătească un om, ci să facă vizibil un lucru care, de atâtea ori, sfârșește prin a fi socotit de la sine înțeles. Un asemenea cuvânt are însă o limită: dacă becul ar fi fost stins, lipsa lui nu ne dă drept la nimic. Putem cere o lumină de veghe, putem cere liniște, putem cere un pahar cu apă, iar toate acestea rămân ale noastre. Mulțumirea stă alături de ele, nu în locul lor.
De ce mulțumim, până la urmă, pentru un lucru care nu apare în niciun act și pe care, poate, nimeni nu ni-l datora? Fiindcă recunoștința nu are nevoie de o pierdere mare ca să facă socoteala. Un bec lăsat aprins se întâmplă în locuri unde noaptea se măsoară în reprize și în tăceri, iar cineva s-a gândit, înainte de a pleca acasă, la o altă persoană. Ceea ce primim atunci nu e lumină, ci un semn că am fost ținuți minte. Iar după o noapte lungă, acesta e genul de dar pe care nu știm de obicei să-l numim, dar pe care putem să-l recunoaștem: nu pentru că a schimbat ceva, ci pentru că putea să lipsească.