Să ne imaginăm un atelier mic de ceramică, într-o sâmbătă, cu un preț scris pe o etichetă de carton. Cana pe care o luăm în mână are o toartă mai groasă la mijloc și mai subțire la capete. Știm că o plătim. Ceramistul ne spune totuși ceva ce nu scrie pe etichetă: a făcut douăzeci de toarte până a găsit-o pe aceasta, iar pe nouăsprezece le-a spart.
Aici se ivește o deosebire pe care textele de până acum au atins-o doar din direcția vecinului care nu vrea bani. Un lucru cumpărat are două prețuri, nu unul: ce dăm noi vânzătorului și ce a costat lucrul care nu s-a vândut nimănui. Al doilea nu apare pe nicio etichetă și nu poate fi cerut de nimeni. Amestecul lor ne face să mulțumim fie tot, fie nimic.
Să ne imaginăm, în schimb, atelierul de peste drum, care vinde cani turnate în serie. Toarta lor e dreaptă, lipită la aceeași înălțime de fiecare dată. Cana aceea e bună. Doar că nu conține nimic din ce nu putea fi vândut: nimeni nu a plătit pentru o toartă spartă, pentru că nimeni nu a făcut una. Cine cumpără de acolo nu greșește, dar nu are ce să numească în plus.
Se ridică obiecția: atunci nu plătim, de fapt, tocmai acele nouăsprezece toarte? Obiecția e dreaptă și ne oprește să facem din orice muncă o generozitate. Dar prețul acoperă lucrul vândut, nu tot ce a cheltuit omul ca să ajungă la el. Ce nu se cumpără e hotărârea de a insista până la a douăzecea toartă, în loc să fi vândut-o pe a doua, nemulțumitoare doar pentru el. Nimeni nu ar fi putut cere o asemenea insistență, nici măcar cu banii în mână.
Trebuie spus și reversul. Dacă toarta s-ar rupe peste două săptămâni, garanția rămâne datorată, iar mulțumirea pentru cele nouăsprezece forme nu o înlocuiește. La fel, un om care își face meseria nu ne datorează entuziasm: nu toți au poftă să povestească ce-au spart. Uneori nu aflăm nimic, iar atunci e mai cinstit să tăcem decât să inventăm o osteneală pe care nu am văzut-o.
De ce mulțumim pentru o toartă pe care nici nu o observam la început? Fiindcă recunoștința poate numi un adaos care nu e trecut în nicio socoteală, dar a costat ceva: un om a lucrat pentru un lucru pe care nimic nu l-ar fi putut pretinde. Nu e o reducere cerută și nici o plată. E o propoziție mică despre ce a ajuns la noi: nu cana, ci grija dinaintea canei.