Să ne imaginăm un hol de bloc, într-o joi spre vineri, când apa caldă e oprită până dimineața. Pe palierul de la etajul patru, cineva bate la ușă cu un borcan de miere pe jumătate. Nu îl dă: îl ține în mână și spune că, dacă la ceaiul de seară lipsește zahărul, se poate lua din el. Vecinul de vizavi ia două linguri, îi mulțumește, iar celălalt se întoarce în casă cu borcanul, nu mai plin, dar nu gol.

În scenele de până acum, un dar avea aproape mereu o margine: cineva scotea un lucru din mâna lui și îl punea în a noastră. Borcanul acesta nu se mută. Rămâne la el, iar noi luăm din el o parte. Și tocmai de aceea se vede mai bine un lucru pe care textele din urmă l-au ocolit: un dar cu un singur exemplar și mai mulți oameni în jur nu se socotește ca o sumă, ci ca o împărțire. Cine a avut o singură conservă, o singură umbrelă sau un singur loc mai bun a trebuit să hotărască, înainte să dăruiască, cât de mult din lucrul acela poate pleca.

Această hotărâre nu se ia pe loc. Ea se ia, de obicei, mult mai devreme, într-un loc pe care nu îl vedem: în cămara unui om care ține un borcan pentru o zi când lipsește ceva. Nu pentru musafiri, nu pentru sărbători — pentru momentele neprevăzute. A păstra ceva „de nevoie” e o socoteală mică și privată, pe care nimeni nu i-o cere. Cine a scos borcanul nu l-a găsit din întâmplare: l-a scos dintr-o provizie pe care ar fi putut să o păstreze întreagă.

Se ridică obiecția: atunci nu e mai cinstit să primim tot, ca să nu rămână un dar pe jumătate, care nu satură pe nimeni? Obiecția e dreaptă și are o parte de adevăr. Un dar mic poate fi o scuză ca să nu dăm nimic. Dar aici se vede o deosebire simplă: cine dă tot dintr-un borcan nu mai are ce scoate mâine. Cine dă jumătate socotește pentru o zi care nu a venit încă.

Să ne imaginăm, în schimb, varianta cealaltă a scenei. Același vecin, în aceeași joi, cu borcanul plin în mână. Îl dă, apoi coboară și bate la două uși de pe scară, fiindcă, la ora aceea, mai cade apa la cineva. Nimeni nu l-ar fi rugat. Dar dacă mâine îi lipsește lui ceva, are mai puțin de unde să ia. Un dar întreg și o pază pe care și-a retras-o sunt altceva decât un dar pe jumătate.

De ce mulțumim pentru o jumătate de borcan, care nu ne satură? Fiindcă recunoștința nu cântărește partea primită; privește ce s-a găsit înainte de sosirea noastră. Cineva a păstrat ceva pentru o zi pe care nu o putea prevedea și a cheltuit-o pe o seară neprevăzută a altuia. Nu e o jumătate de dar. E un dar gândit să ajungă și altundeva, dus la capăt chiar și când borcanul se golește pe drum.