Să ne imaginăm o scară de bloc unde ajutorul se lasă la ușă: o pompă de bicicletă atârnă de clanță, un castron se întoarce spălat, nimeni nu stă de vorbă mai mult de un minut. Într-o marți seară, roata din spate se lasă pe jantă și pompă nu are nimeni. Singurul care are una e vecinul de la doi, pe care îl știi din vedere și cu care ai schimbat de trei ori „bună ziua”. După ce îi suni, auzi o voce de somn: pompa e în mașină, la o benzinărie din celălalt capăt al cartierului. „Vino, dar aștept cam o jumătate de oră.” Te duci și aștepți, în miros de benzină, sub un neon care bâzâie.
Scena nu seamănă cu un dar frumos. Un dar frumos are un moment în care cineva ne întinde ceva. Aici, lucrul nu e gata încă. Ca să ajungă la noi, cineva se urcă într-o mașină pentru douăzeci de minute, ne așteaptă lângă o roată goală și încheie cu o propoziție de politețe: „Lasă, se întâmplă”.
Aici se vede un lucru de care textele de până acum nu s-au lovit: cine trebuie să se deplaseze. Un bine care vine la ușa noastră ne cere doar să-l primim. Un bine care ne scoate din casă e neplăcut și, tocmai de aceea, se pierde în restul serii: îl privim ca pe un interval în care altceva nu s-a întâmplat. Dar cineva a stat, în minutele acelea, cu problema noastră în gând. Cine a venit la noi putea să fie acolo pentru altceva; cine a plecat de acasă pentru o roată a făcut un drum al cărui rost era numai al nostru.
Se ridică obiecția: nu devenim, atunci, ascultători ai cuiva care ne plimbă noaptea după cum îi vine? Un drum făcut pentru noi nu dă celui care l-a făcut niciun drept asupra noastră. Vecinii care au auzit de roată și nu au coborât nu au greșit cu nimic: binele e mic și necerut, iar dacă ni s-ar cere o ieșire din casă în fiecare marți, n-am mai numi gestul darnicie, ci obicei. La cealaltă margine stă aceeași limită: dacă am preface orice drum în dovadă de prietenie veșnică, cine l-a făcut ar începe să fie sunat tot mai des, iar refuzul lui ar părea trădare.
Să ne imaginăm, în schimb, varianta cealaltă. Aceeași seară, aceeași roată goală, dar un răspuns mai comod: „Nu știu, poate mâine”. La ora zece, cuvântul acela ne-ar fi lăsat să dormim liniștiți; nimeni nu l-ar fi mustrat. Și de aici se vede ce prețuim: nu neapărat lucrul împrumutat, ci faptul că cineva a socotit că o roată a altuia merită o ieșire din casă la ora aceea.
De ce mulțumim pentru ceva ce ni s-a părut, pe drum, mai degrabă o corvoadă? Fiindcă partea care ne-a încurcat a fost tocmai partea care a costat: nu pompa, ci seara scoasă din mâna altcuiva. Iar propoziția care rămâne nu e despre lucrul primit, ci despre drum: „Mulțumesc că ai ieșit din casă pentru o roată.”