Să ne imaginăm o sală de așteptare, într-o miercuri după-amiază. Doctorul ne privește în ochi și spune, cât se poate de calm: „Nu e nimic. Puteți sta liniștiți.” Pe drumul spre casă și în nopțile care urmează repetăm propoziția. La amiază următoare suntem tot la fel de sănătoși, dar aceeași frază nu mai are aceeași putere. Cuvintele nu s-au ofilit și totuși s-au ușurat de ceva. Pare simplu să conchidem că n-a fost o promisiune adevărată. Numai că fraza nu a greșit: în ziua aceea, în starea aceea, nu era nimic.
Aici stă o confuzie pe care o ducem ani de zile: aproape nu facem deosebire între „e bine” și „va fi bine”. Prima propoziție privește o stare de acum, pe care cineva o poate spune cu temei. A doua privește ce încă nu s-a întâmplat, iar despre asta nimeni nu are ce garanta. Le rostim la fel de tare, fără să spunem pe care o credem. Iar ascultătorul alege, în liniște, versiunea de care are nevoie în noaptea aceea.
Trebuie spus ceva incomod: cineva a ales să nu ne lămurească. Nu din necinste — din milă. Un „nu e nimic” e un pod de o singură scândură: ne trece peste teama de acum, dar nu duce până dincolo. Cine l-a întins a ales o propoziție caldă, care să ne ajute să dormim. În clipa aceea, judecata lui putea să fie bună. Azi nu mai avem ce verifica.
Se ridică obiecția, și e serioasă: dacă a fost ceva, „mulțumesc” nu e un cuvânt potrivit. Obiecția e dreaptă: nu tot ce ni se spune cu bună intenție e un dar. Între o liniștire rostită ca să ne fie mai ușor și o decizie aspră spusă prea târziu rămâne o deosebire care nu se șterge doar fiindcă binele a fost în gând. Mulțumirea nu acoperă lipsa de informație.
Să ne imaginăm totuși varianta cealaltă a aceleiași zile. Aceeași sală, același examen, dar cu un singur rând spus în plus: „Nu e ceva de acum; dacă se schimbă ceva, întrebați-mă.” Atunci n-am fi plecat cu tăcerea aceea. Nimeni nu ar fi greșit cu nimic — cine tace din grijă nu face, de obicei, o vină din asta — dar propoziția nu ar fi rămas atât de grea. Diferența nu stă în adevăr: „nimic acum” e tot adevărat. Stă în intervalul lăsat deschis.
De ce spunem mulțumesc, în orice caz? Nu pentru verdict, ci pentru sfertul de ceas în care un om a trecut, în minte, dincolo de examen. Ne-a dat ce se cuvenea, apoi a cheltuit o propoziție pe o zi de care nu avea de ce să răspundă. Aceea e partea care nu ni se cuvenea, iar ea a rămas adevărată chiar dacă cuprinsul a fost mai subțire decât speram. Un mulțumesc pentru un verdict ar fi o înșelăciune; pentru clipa în care cineva a ales ce să spună, nu e. Câte dintre propozițiile pe care le-am luat drept „e bine” erau doar „va fi bine” în mintea celui care le-a rostit?