Să ne imaginăm o bucătărie mică, într-o marți seară. Cineva așază masa, iar lângă farfuria noastră pune un pahar cu apă, așa cum face de ani de zile. Nu ne-a întrebat dacă ne e sete. Gestul durează cât să ridice un pahar de pe raft și să îl pună jos, la o palmă de furculiță.

Aici e ceva greu de prins în cuvinte: cu cât un bine se repetă mai des, cu atât seamănă mai puțin a bine. Prima dată era un lucru deosebit. A treizecea, o parte din mobilier. Vine apoi ziua în care cineva lipsește, iar paharul lipsește odată cu el — și abia atunci mâna noastră, întinsă după apă, atinge un loc gol. Recunoștința are nevoie uneori de o absență ca să vadă un lucru care fusese acolo mereu.

Asta arată o deosebire față de darurile despre care vorbește de obicei acest jurnal. Un dar are o zi: se dă, se primește, se povestește. Atenția repetată nu are nicio zi, nici clipă de mirare. Poate tocmai de aceea scapă de socoteală: nu poate fi numărat, deci nu poate fi pus pe un cântar, deci nu ne simțim îndatorați cu nimic.

Se ridică, firesc, obiecția: nu prefacem în dar un lucru făcut din obișnuință, poate fără gând? Obiecția e dreaptă și trebuie ținută aproape. Cine pune paharul nu hotărăște în fiecare seară ceva nobil; s-ar putea să o facă neatent, vorbind despre altceva. Dar tocmai aici e partea pe care o ratăm ușor. Un obicei de acest fel nu e o lege a firii: așezarea mesei și grija față de cine șade la ea se țin în viață printr-o decizie care nu se mai simte ca o decizie. Dacă azi nu le-ar face, nimic nu l-ar obliga să le facă mâine. Lipsa de efort vizibil nu înseamnă lipsa de libertate.

Există însă și o limită, pe care nu vreau să o trec. A observa o obișnuință nu înseamnă a o pretinde: că cineva ne-a pus paharul zece ani nu ne dă dreptul să cerem să îl pună în al unsprezecelea. Și nu e nevoie de socoteala paharelor dintr-o lună ca să dovedim că am fost atenți. Rămâne o propoziție spusă o dată la câteva săptămâni, fără ocazie specială: „Mulțumesc pentru pahar. Nu e un lucru mare, dar mi-l pun mereu în același loc.” Nimic teatral în ea; numește o repetare pe care cineva a ales să nu o lase invizibilă.

De ce mulțumim pentru un gest pe care nimeni nu îl mai bagă în seamă? Fiindcă la fiecare masă el putea să nu fie, și totuși e. Obiceiul nu șterge această posibilitate; doar o acoperă, ca praful peste un lucru care stă în același loc de zeci de ani. A-l numi o dată nu preface un automatism în datorie și nu îl transformă în spectacol. Mulțumirea spune atât: am văzut ce nu mai era vizibil, iar lucrul acela, necerut și neremarcat, mi-a fost de folos încă o dată în seara asta.