Să ne imaginăm o grădină de legume din marginea orașului, într-o duminică de octombrie. Poarta se închide la șapte, iar la șase și jumătate, înainte de a stinge lumina, îngrijitorul trece pe la fiecare poartă și le lasă pe jumătate deschise. Nu ca să intre cineva: semnul de la intrare e limpede, programul s-a încheiat. Dar pe fiecare poartă atârnă un lanț scurt, agățat de un cui, cu un capăt liber. Dacă vii a doua zi dimineață, lanțul se ia în două secunde și grădina e liberă. Dacă vii seara, nu mai găsești un lacăt pe care să-l deschizi cu chei de la birou, ci doar un cârlig pe care îl ridici cu degetele.

Un bilet de gardă noaptea ar fi, la fel, o bagatelă. Cineva s-ar uita în cartea de la intrare, ar hotărî dacă e o urgență, ar suna un om care ar veni cu cheia. Toate acestea sunt prevăzute, plătite, organizate: grădina nu e lăsată pe dinafară. Aici se vede o deosebire mică față de scenele în care un dar trece dintr-o mână în alta. Lanțul nu ni se dă: rămâne agățat de poartă, e al grădinii. Nimeni nu ne-a dăruit ceva. Și totuși cineva a socotit, la ora șapte, o situație în care noi nu eram de față, iar pentru situația aceea a pregătit un lucru care nu se putea factura: efortul nu a fost mai multă muncă, ci altă muncă, făcută dinainte.

Se ridică obiecția, și e dreaptă: nu e asta doar grija pentru care e plătit îngrijitorul, o parte din slujba lui? În parte, da. Un om angajat să închidă poarta trebuie să închidă poarta. Dar aici se termină ce se putea cere: ușa zăvorâtă, iar pentru orice altceva, un telefon. Lanțul nu apare în nicio fișă de post și nu îl verifică nimeni; dacă mâine ar lipsi, nimeni nu ar putea spune că ceva a fost făcut greșit. Cine l-a agățat a lucrat la o oră la care nimic nu-l obliga, pentru un om pe care nu-l va întâlni niciodată.

Există și o limită. A găsi lanțul agățat nu ne dă dreptul să venim seara în fiecare săptămână, nici să ne socotim scutiți de program. Iar dacă ușa rămâne închisă, cum scrie pe semn, nu avem ce să reproșăm. Lanțul acela nu a schimbat regulile grădinii; a lăsat doar o fereastră mică acolo unde regulile se termină. Tocmai de aceea scapă socotelii: nu poate fi cerut, nu poate fi numărat, nu poate deveni un obicei la care să ne așteptăm.

De ce mulțumim, până la urmă, pentru ceva de care poate nu ne-am folosit niciodată? Fiindcă a ști că poți trece seara pe la o poartă nu e un serviciu primit, ci o socoteală făcută în locul nostru, la un ceas la care nu conta decât ce urma să se întâmple. Cine a lucrat pentru o oră pe care nu o va vedea nu așteaptă nimic; rămâne doar propoziția mică, spusă a doua zi la birou: „Am văzut lanțul de la poartă. Mulțumesc; nu mi-a trebuit încă, dar știu că e acolo.” Numește o alegere care putea să lipsească fără ca nimeni să greșească ceva.