Să ne imaginăm un bloc cu patru etaje, într-un oraș de provincie. La etajul al doilea locuiește o doamnă în vârstă pe care o cheamă, să zicem, Lidia. Acum doi ani a ieșit de trei ori la ușă, fiindcă ni se stricase ceva la baie, și de atunci, la fiecare sărbătoare, ne invită la masă. Nu spune de ce. Nu spune „pentru că mi-ați fost alături”. Spune doar: „Vino, dacă poți.”

La început părea o continuare a ajutorului: ne-a cunoscut, ne-a invitat o dată, apoi a doua oară. Dar după al patrulea an, socoteala nu mai ține. Sărbătorile s-au adunat mai multe decât cele trei ieșiri la baie. Dacă ar fi fost o răsplată, s-ar fi epuizat de mult; invitația a trecut, fără să spună nimeni, dintr-o socoteală într-un obicei fără socoteală.

Motivele se pot verifica, și tocmai asta facem când șovăim în fața scării: ne întrebăm dacă o merita, dacă n-am fost prea des, dacă mâine nu cumva ni se va cere ceva în schimb. Poate atunci socoteala noastră e cea greșită: cele care se plătesc nu se mai repetă de atâtea ori.

Se ridică, firesc, obiecția: nu cumva, uitând socoteala, cineva sfârșește prin a ne socoti datornici pentru totdeauna? Obiecția e dreaptă și trebuie ținută aproape, căci o invitație veche poate deveni, fără voia nimănui, o așteptare. Nu ne datorează nimeni locul acela, iar noi nu datorăm venirea. Exact acestei duble lipse de datorie îi datorăm totul: dacă ar fi fost obligație, am fi mers din silă; dacă ar fi fost favoare de întors, am fi stat acasă mai liniștiți. Lipsa unui motiv e singurul lucru care ne-a lăsat liberi să mergem.

Să ne imaginăm varianta cealaltă a acelorași ani. Ușa se deschide, se cere un ceai, dar cineva notează totul: trei ieșiri, trei invitații, apoi gata. La a patra sărbătoare aflăm de seară abia a doua zi, de pe scara blocului. Nimeni nu ar fi greșit. Doar că am fi aflat atunci ce bănuiam vag: locul nostru la masă avea un cont, iar contul se închisese. Sub această variantă stă un lucru mic: de câte ori nu ne-am așezat gândindu-ne că ar trebui să fim mai folositori, ca să îndreptățim locul? Cine ne-a invitat fără un motiv ne-a scutit, măcar o seară, de socoteala aceea.

De ce mulțumim, până la urmă, pentru o cină? Fiindcă mâncarea se gătește și acasă. Ceea ce primim e o masă a cărei ușă nu s-a închis după ce socoteala s-a stins. Mulțumirea potrivită nu e o promisiune de plată spusă peste farfurii, ci o propoziție mică: „Mulțumesc că nu ați încetat să mă chemați; nu era ceva ce mi se cuvenea.” Iar dacă am refuzat o dată, nu s-a stricat nimic: o ușă ținută deschisă se poate trece și altădată. Tocmai de aceea poate fi numită dar, deși nu se dă cu mâna, ci se ține cu anii.