Să ne imaginăm o sală mică de repetiții, într-o joi seară. Trei oameni au închiriat camera pentru două ore: o chitară, un contrabas, un caiet de versuri. Pe masă, cineva așază patru scaune, iar patru pahare de apă stau la locul lor, la fel distanțate. Cel de-al patrulea scaun nu are niciun nume. Nu vine nimeni, nu l-a invitat nimeni. Dar în fiecare joi stă acolo, fiindcă omul care așază scaunele a ales să lase locul altui om dinainte ca acel om să fi auzit de existența sălii.
Aici e un lucru mic de deosebit: un loc pregătit nu e totuna cu o invitație. Invitația se adresează cuiva anume, așteaptă un răspuns, poate fi refuzată politicos. Scaunul gol nu vorbește nimănui anume: nu are destinatar. Nimeni nu se simte dator să vină, pentru că nimeni nu știe că e așteptat. Tocmai de aceea nu e un serviciu, ci o pregătire: lasă deschisă o posibilitate fără să pună cuiva o obligație în spate.
De aici vine partea care ne neliniștește cel mai ușor. A aranja masa pentru patru când garantezi doar trei pare o risipă: un tacâm așezat degeaba, un pahar pe care cineva îl va strânge nefolosit. Dar calculul acesta pornește de la altă întrebare. Cine aranjează masa socotește altfel: nu numără de câți e nevoie, ci cât loc mai încape pentru un om nou. Un cuvânt pe care nu l-am auzit încă, o voce care nu știe nici măcar de existența sălii intră, totuși, în socoteala scaunelor.
Se ridică firesc obiecția: nu e asta doar o formă de ospitalitate fără destinatar, un gest pe care nimeni nu îl vede și care nu folosește nimănui? În parte, da: dacă nu vine nimeni niciodată, scaunul cel de-al patrulea rămâne gol. Dar ceva s-a schimbat totuși în minutele când se așază scaunele. Cine lasă un loc liber acolo unde ar putea sta singur a hotărât, pentru o seară, că nu e nevoie de un motiv ca să primești pe cineva. Nu se poate pune pe un bon; se vede însă pe masă.
Să ne imaginăm varianta aceleiași camere fără locul acela. Trei scaune strânse, trei pahare, un perete gol. Nimeni nu ar fi greșit nimic, nimeni nu ar fi fost mai rece. Doar că un om care s-ar fi oprit în prag, cu un caiet în mână, nu ar fi găsit niciun semn că ar putea intra.
De ce mulțumim pentru un loc pregătit pentru cel care nu a venit încă? Fiindcă recunoaștem un bine care nu ni se adresează direct: cineva a hotărât să facă loc înainte de a ne fi văzut fața și nu ne-a pus să dovedim întâi de ce merităm scaunul. „Mulțumesc pentru locul de pe masă. Nu știu dacă sunt încă acolo, dar știu că ați lăsat unul.” Propoziția nu promite nimic despre cină, dar arată că există o formă mică în care am putea intra. Uneori e destul să afli că tacâmul e pus: încă nu ești la masă, dar știi unde e.