Să ne imaginăm o vară cu o singură cameră liberă într-un cămin de studenți și cu doi oameni care au nevoie de ea. Unul a stat la coadă de la șapte dimineața. Celălalt vine la prânz, cu bagajele, și află că locurile s-au dat. Nu e o dramă: cineva va găsi o gazdă scumpă, cineva va pierde un semestru. Dar în clipa aceea, unul dintre cei de la coadă se dă la o parte. Nu ține un discurs, nu cere nimic. Semnează mai jos, îi întinde cheia celuilalt și pleacă.

Aici e un lucru pe care acest jurnal nu l-a privit încă de aproape: unele bine ne cer să renunțăm la ceva. Nu vorbim despre un dar care costă pe cel care îl face — despre aceea s-a scris destul. Vorbim despre darul care ne costă pe noi, cei care îl primim. Camera aceea nu ne-a fost dată în plus; a fost luată de la cineva și așezată în mâna noastră. Ne-am mutat, dar un om a rămas pe hol.

De aici vine șovăiala. Când cineva ne lasă un lucru de care nu i-a lipsit cel de lângă el, mulțumirea pare murdară. Parcă i-am spune: «mulțumesc că ai ales să fiu eu cel confortabil», iar cuvântul ar cădea peste cineva care doarme într-un hol. Așa că tăcem, sau rostim un mulțumesc scurt, ca și cum am trece repede pe lângă un lucru jenant.

Se ridică, firesc, obiecția: nu e o ipocrizie să mulțumești pentru un loc câștigat pe seama altcuiva? Obiecția e dreaptă. Dacă binele nostru s-a făcut pe nedrept — dacă cineva ne-a dat ce era al altuia, fără ca acela să știe —, nu avem un dar, avem o nedreptate în care am intrat. Mulțumirea nu spală asta. Dar aici nu s-a luat nimic cu sila: un om care avea dreptul la cameră a ales, liber, să nu-l folosească. Ceea ce primim nu e camera, ci decizia lui dintr-o clipă.

Să ne imaginăm varianta cealaltă, aceeași dimineață, aceeași coadă. Nimeni nu se dă la o parte. Cel cu bagajele găsește o gazdă scumpă, se descurcă, nu se întâmplă nimic ireparabil. Nimeni nu ar fi greșit cu nimic. Doar că un om care ar fi putut sta în camera aceea s-ar fi culcat, în noaptea aceea, gândindu-se la cineva pe care nu l-a văzut niciodată. Alegerea lui a fost mică, dar a fost a lui.

De ce mulțumim, până la urmă, pentru un bine care ne-a luat ceva? Nu pentru prețul plătit de altcineva. Mulțumim fiindcă numim o alegere care nu ni se cuvenea, făcută de un om care știa că nu poate scuti pe nimeni de ea. «Mulțumesc pentru cameră. Știu că nu era ceva ce mi se cuvenea, și știu că nu ai avut de ales fără să pierzi.» Propoziția nu preface o pierdere în câștig și nu ne scutește de neliniște. Spune doar că un om, având un drept, a hotărât să îl pună deoparte — iar asta merită numit, chiar dacă nu ne ajută să dormim mai liniștiți.