Să ne imaginăm o ramură a unei biblioteci publice, într-o după-amiază de vineri. Ne trebuie, pentru o săptămână, un volum pe care doar filiala îl are. La ghișeu ni se spune, politicos și definitiv, că regulamentul nu permite împrumutul între filiale decât duminică. Întrebăm de ce. Răspunsul e tot un regulament. Nu se poate. Plecăm.

Marți, volumul e în mâna noastră. Nu ni l-a adus un om milos și nu s-a schimbat nimic în sufletul vreunui funcționar. O eroare în programul de rezervări, pe care nimeni nu o observase, făcea cartea disponibilă pentru noi. Am trecut pe la ghișeu la ora obișnuită, am spus numele, am primit volumul. Funcționarul de azi, care nu știa nimic, ne-a urat o zi bună. Nu știu ce i se cuvenea să ne spună. Iar noi nu știm ce să spunem acum.

Aici stă o întrebare pe care acest jurnal a ocolit-o până acum. Am scris destul despre bucuria de a mulțumi unui om care putea să nu facă nimic. Ce facem însă cu un bine care nu putea să nu se întâmple? O eroare nu alege. Un regulament prost scris nu simte compasiune. Și totuși, marți, cartea era în mână, iar vineri nu era. Ceva s-a schimbat în lumea lucrurilor, în favoarea noastră, fără ca nimeni să fi intenționat asta.

Se ridică, firesc, obiecția: nu e o naivitate să mulțumești unei erori? Un dar este dar doar fiindcă putea să nu fie, iar aici nu a fost o alegere, ci un defect tehnic. Obiecția e dreaptă, și nu vreau să o învârt. Dacă numim eroarea un binefăcător, facem din recunoștință o vorbă goală. Dar există o a doua socoteală, pe lângă intenție: forma în care am primit lucrul. Nu am primit o favoare, am primit ceea ce regulamentul, citit altfel, promitea de fapt. Nimeni nu ne-a dăruit nimic; ni s-a dat în sfârșit ce ni se cuvenea — încă de vineri.

Să ne imaginăm, în schimb, că totul ar fi funcționat corect. Am plecat cu mâna goală, venim duminică, primim cartea, mulțumim scurt și plecăm. Nu se pierde nimic din frumusețea lumii. Diferă doar o clipă pe care am petrecut-o vineri, la ghișeu, cu o întrebare de ce la care ni s-a răspuns printr-un regulament. Tocmai de aceea contează ce facem marți: putem tăcea și lua cartea, sau putem spune, fără reproș și fără laude, «mulțumesc, deși vineri mi s-a spus că nu se poate».

De ce mulțumim, până la urmă, acolo unde nu a existat bunăvoință? Fiindcă un «mulțumesc» nu are ca unică măsură intenția celui din față. Poate numi și un lucru care a ajuns la noi, fără să prefacă sistemul într-un om cald și fără să ceară nimănui să fie recunoscător. Și, poate, tocmai această simplitate ține locul pe care frica de a fi naiv ni-l închidea: putem spune ce ni s-a dat fără să fim datori față de nimeni.