Să ne imaginăm o uliță de sat, într-o sâmbătă dimineață, cu o poartă la care nu se poate ajunge în alt fel decât pe jos. Voiam să ne vedem de treabă, ziceam că poate duminică trecem noi pe la dumneavoastră, dar, din felul în care vorbeam, era limpede că nu se va întâmpla. Ne-am luat la revedere pe la ora nouă. La zece și jumătate, cineva bate la poartă: același om, cu o plasă în mână, venit pe jos un kilometru, ca să ne spună în față că nu era nevoie să mergem noi. Stăm puțin, bem apă, pleacă. Nu ni s-a adus nimic de care să avem lipsă.
Aici merită oprită atenția, fiindcă în asemenea clipe numărăm de obicei altceva. Socotim ce ne-a adus, cât a costat, dacă ne-a fost de folos. Și, nefiind nimic de socotit, rămânem fără cuvinte. Dar clipa aceea are o formă aparte: cineva a luat timpul lui de dimineață — două ore din viața lui, nu ale noastre — și l-a dus degeaba. S-a întors pe același drum, acasă, cu nimic mai mult în plasă. Nici acel om nu a câștigat ceva din drumul lui; abia dacă a băut un pahar de apă.
Se ridică, firesc, obiecția: n-a fost oare o prostie? O uliță, o sâmbătă, un drum dus-întors pe un bine care nu se schimbă cu nimic. Și nu e oare nedrept să socotim un drum pe jos drept un dar, când pentru altcineva un astfel de drum e o corvoadă de fiecare zi? Obiecția e dreaptă și nu trebuie învârtită. Distanța n-a fost o virtute; omul acela avea picioare bune și o dimineață liberă, iar altcineva cu aceeași bunăvoință ar fi rămas acasă. Nu pentru chinul drumului îi mulțumim, ci pentru că l-a făcut fără să fie necesar.
Să ne imaginăm, în schimb, aceeași sâmbătă fără vizită. Nu se întâmplă nimic. Ne vedem peste o lună, la fel de prietenoși, și nimic din viață nu se strică. Ce se pierde? Nu un lucru, ci o dovedire mică: în dimineața aceea, cineva a ales să ne spună ceva în față, nu la telefon, deși telefonul ar fi fost de ajuns. Un drum gol nu ne lasă nimic în mână; ne lasă doar o informație despre locul nostru în mintea altcuiva.
Aici e partea cea mai greu de spus, pentru că se poate aluneca ușor într-o datorie. Nu suntem datori cu un drum egal. A merge și noi o dată pe la el din politețe ar preface o alegere liberă într-un schimb. Mulțumirea potrivită e mai mică: «Am auzit pașii la poartă și n-am înțeles la început. Mulțumesc că ai venit până aici — nu era nevoie să vii». Propoziția nu promite o vizită la schimb. Spune doar că am văzut un drum care s-a încheiat fără să ne fi cerut ceva.
De ce mulțumim pentru ceva ce nu ne-a folosit? Fiindcă un bine nu e doar ce trece din mâna altuia în a noastră. Câteodată e timpul altcuiva care ne-a ocolit și apoi s-a întors acasă, mai sărac cu o dimineață. Recunoștința poate numi și un astfel de lucru: o oră care nu s-a întâmplat pentru noi, dar care a avut drumul nostru în ea.