Să ne imaginăm un om care ne vorbește despre părinții lui, în tren. Stă vizavi și povestește; noi nu am spus aproape nimic: un cuvânt la sfârșitul propozițiilor, un „hm” care nu e nici da, nici nu. În jumătate de oră, ne-a făcut un portret din ce n-am spus. Iar portretul a ieșit bun: suntem tipul care știe ce vrea, omul cu scrupule, cel care nu se laudă. Nu pentru că suntem așa, ci pentru că nimeni nu ne-a întrebat.
Punem întrebarea „de ce mulțumim” mai ales pentru lucruri primite: un borcan, o umbrelă, un loc de parcare. Dar există și un bine de alt fel, pe care nimeni nu ni-l dă și nimeni nu ni-l ia. Cineva s-ar putea să ne socotească, în lipsa noastră, mai buni decât ne simțim — nu în fața noastră, ca un compliment, ci în altă casă, într-o discuție pe care nu o auzim. Nu e o evaluare, ci o ipoteză despre noi, făcută de cineva care nu ne-a cerut nimic și nu așteaptă să fie corectat.
Se ridică, firesc, obiecția: nu trebuie să fim datori cu nimic pentru o părere pe care nu am cerut-o? Poate fi chiar o umilire, un „sunt mândru de tine” care ne așază la o masă joasă. Obiecția e dreaptă. Uneori clemența altora nu e generozitate, ci obiceiul de a nu se uita prea atent. Și mulțumim greșit dacă facem din părerea unui om ceva de purtat mereu în față, la fiecare neizbutire.
Să ne imaginăm, în schimb, cele două versiuni ale aceleiași întâlniri. În prima, omul nu deschide subiectul; rămâne gânditor, cu capul la fereastră. În a doua, vorbește o jumătate de oră despre încredere și despre diferența dintre a cunoaște pe cineva și a-l inventa, apoi coboară fără să ne întrebe nimic. A doua nu ne-a dat nimic de purtat în geantă. Dar chipul cu care ne-a lăsat în tren era un chip întreg, iar el nu avea niciun câștig din el.
Aici e partea pe care o trecem cu vederea: părerea bună neprofitabilă seamănă cu o fereastră deschisă puțin, în altă casă. Viața noastră se judecă de multe ori pe bucăți — la lucru, pe un bon, într-un formular. Rar cineva ne ține în minte ca gând întreg. Când se întâmplă, nu ni s-a dat un loc mai bun și nici o promisiune; ni s-a dat o vreme în care am stat, fără să încerc, sub o privire mai largă decât reușitele noastre.
De ce mulțumim, până la urmă, pentru o părere pe care nu ne-a cerut-o nimeni? Nu ca să confirmăm ipoteza, fiindcă nu întotdeauna se potrivește. Mulțumim fiindcă numim un loc de care am fi trecut repede: cineva care nu ne datora nimic a ales să ne vadă fără întrebări și a păstrat, o jumătate de oră, un loc liber în mintea lui. Locul acela nu figurează în nicio socoteală — nu se cere, nu se returnează, nu se plătește.