La sfârșitul unei zile de spital, îi mulțumești infirmierei care a schimbat cearșaful și a așezat paharul unde îl poți ajunge. Ai observat că merge repede, că o cheamă cineva din celălalt salon, că totuși s-a întors să întrebe dacă mai ai nevoie de ceva. Mulțumirea e firească. Dar, odată cu ea, poate apărea o întrebare: ajung vorbele noastre frumoase acolo unde unui om îi lipsesc odihna, colegii sau plata dreaptă?
Nu ajung, și nici nu trebuie să le cerem asta. Un «mulțumesc» nu ține locul unui salariu, după cum o felicitare nu poate ține locul unei pauze. A recunoaște grija cuiva nu înseamnă a spune că totul este în ordine. Putem fi recunoscători pentru un gest și nemulțumiți de împrejurările în care a fost făcut. Cele două nu se anulează. Uneori, tocmai atenția față de binele primit ne face să vedem mai limpede costul pe care îl poartă altcineva.
De ce mulțumim, atunci, dacă omul își face meseria? Nu fiindcă ar fi avut dreptul să ne neglijeze. Îngrijirea care ni se cuvine nu devine o favoare doar pentru că o primim. Mulțumim fiindcă o obligație împlinită are și un chip: cineva a fost acolo, a lucrat, ne-a vorbit fără să ne umilească. Iar acolo unde a existat o atenție liber oferită, o recunoaștem fără să o transformăm în cerință pentru fiecare zi.
Primejdia începe când lauda cere omului să suporte în continuare. «Sunteți minunați» poate deveni o vorbă nedreaptă dacă înseamnă, pe ascuns, «de aceea puteți duce orice». Recunoștința nu are nevoie de oameni epuizați ca să aibă obiect. Nici nu le cere să rămână mereu disponibili. Dacă avem puterea de a schimba ceva, mulțumirea ne poate însoți când plătim corect, respectăm programul sau susținem o cerere legitimă, în loc să o acopere.
La plecare, poți spune simplu: «Am văzut câtă grijă ați avut. Mi-a fost de ajutor». Nu ai rezolvat totul prin aceste cuvinte. Ai refuzat însă să treci pe lângă om ca pe lângă un lucru care funcționează. Mai departe, rămâne să nu folosești binele primit drept dovadă că nimic nu trebuie schimbat. Mulțumirea și dreptatea pot sta la aceeași masă: una recunoaște ce a venit către noi, cealaltă întreabă ce îi lipsește celui din față.