O colegă primește postul pe care ți l-ai dorit și tu. Peste câteva zile, își face timp să-ți explice un program nou, fără grabă și fără aerul cuiva care îți face o favoare. La sfârșit, cuvântul «mulțumesc» se oprește puțin în gât. Ajutorul a fost real, dar și dezamăgirea ta este reală. Parcă, dacă i-ai mulțumi, ai recunoaște că nu te mai doare nimic. Așa ajungem uneori să ținem un bine la ușă, fiindcă a venit de la cineva pe care îl invidiem.

Invidia îngustează atenția. Dintr-un om întreg, vedem mai ales ce are el și ne lipsește nouă: un loc, o ușurință, o recunoaștere. Nu trebuie să ne prefacem că această strângere de inimă nu există. Dar nici nu suntem obligați să-i dăm dreptul de a descrie tot ce se întâmplă. Colega nu este numai persoana care a primit postul. Este și persoana care, într-o după-amiază încărcată, s-a așezat lângă noi și ne-a ajutat să înțelegem ceva.

De ce să mulțumim înainte să ne treacă invidia? Pentru că adevărul unui gest nu depinde de liniștea noastră deplină. Putem spune «îți mulțumesc că mi-ai arătat, acum mă descurc» fără să spunem «sunt împăcat cu tot ce s-a petrecut». Mulțumirea are un obiect precis. Ea primește timpul și atenția oferite, nu dă un verdict despre întreaga noastră viață. Nu cere să renunțăm la ambiție și nici să numim dreaptă o alegere pe care încă o punem sub semnul întrebării.

Un asemenea mulțumesc nu trebuie însoțit de o mărturisire stânjenitoare. Nu e nevoie să-i punem celuilalt în brațe lupta noastră cu invidia, ca să ne dovedim sinceritatea. Putem numi simplu lucrul primit, apoi să ne ocupăm separat de dezamăgire: într-o plimbare, într-o discuție cu un prieten, într-o întrebare despre ce avem de făcut mai departe. Cel care ne-a ajutat nu trebuie să ne vindece toate lipsurile pentru ca ajutorul lui să conteze.

Poate că invidia va rămâne și mâine. Recunoștința nu este o metodă sigură de a o alunga. Este însă un act prin care refuzăm să reducem relația la o întrecere. Astăzi, cineva ne-a dat ceva ce putea să nu ne dea: răbdare, explicații, câteva minute bune. A mulțumi înseamnă să lăsăm acel fapt să existe întreg, chiar lângă nemulțumirea noastră. Nu avem nevoie de o inimă fără umbre ca să facem un gest limpede.