Te-ai mutat de câteva luni într-un alt oraș. Într-o sâmbătă, un vecin te cheamă să bei o cafea la el. Stați lângă fereastră, vorbiți despre piața din cartier și, pentru prima dată, strada aceasta nu îți mai pare cu totul străină. Când te întreabă dacă ți-a plăcut cafeaua, ești gata să povestești despre prietenul cu care îți petreceai diminețile înainte. Parcă trebuie să precizezi imediat că acolo era altfel. Că nimeni nu i-a luat locul.

Există o sfială în fața binelui nou despre care vorbim rar. Ne temem că, dacă îl primim cu bucurie, vom părea mai puțin credincioși lucrurilor iubite cândva. Ca și cum o masă la care ne simțim bine ar desființa mesele de acasă. Dar oamenii nu sunt scaune pe care le ocupă, pe rând, câte cineva. Fiecare relație are întâmplările ei, felul ei de a vorbi, tăcerile ei. O apropiere nouă nu poate rescrie diminețile vechi și nici nu are nevoie să o facă.

Recunoștința începe aici printr-o atenție foarte concretă: omul din fața ta a măcinat cafeaua, a pus două cești pe masă și și-a făcut timp. Nu ți-a cerut să declari că acest oraș este mai bun decât celălalt. Nu s-a oferit să înlocuiască pe nimeni. A făcut un gest care putea să nu fie. Îl poți primi pentru ceea ce este, fără să îl trimiți la examen în fața tuturor amintirilor tale. Un simplu «Mulțumesc că m-ai chemat» îi lasă gestului loc să existe.

Asta nu înseamnă să grăbim apropierea sau să ne poruncim să ne simțim acasă. Poate că încă ne lipsește aproape totul. Putem spune și asta, fără să anulăm cafeaua: «Încă mă obișnuiesc aici. Mi-a prins bine dimineața asta». Mulțumirea nu este o declarație că mutarea a fost ușoară. Este recunoașterea unei ore în care cineva ne-a făcut loc. Nu trebuie să promitem o prietenie ca să primim o invitație și nici să ascundem dorul ca să fim sinceri.

De ce mulțumim? Fiindcă fidelitatea față de trecut nu ne cere să rămânem indisponibili pentru prezent. După cafea, îi putem scrie prietenului din celălalt oraș, nu ca să reparăm vreo vină, ci pentru că ne este drag. Putem păstra legătura veche și saluta mai cald vecinul pe scară. Recunoștința face loc ambelor gesturi. Viața nu ne cere să alegem un singur timp în care am fost primiți cu bunătate.