Ai primit o cană făcută de mâna unei prietene. Are o mică adâncitură lângă toartă și o culoare care îți amintește de diminețile cu ploaie. Ai spus mulțumesc, apoi ai așezat-o pe raftul cel mai înalt, unde nu ajunge nimeni din greșeală. Bei în continuare din cana veche, ciobită. Cea nouă e prea frumoasă pentru o zi de marți. O păstrezi pentru o ocazie care, de câteva luni, nu mai vine.
Există o grijă care ocrotește și o grijă care ține la distanță. Din dorința de a respecta darul, ajungem uneori să nu ne bucurăm de el. Prosopul bun rămâne împăturit, caietul primit rămâne gol, dulceața așteaptă o vizită importantă. Nu e nimic greșit în a păstra un obiect drag. Dar merită să ne întrebăm ce păstrăm de fapt: lucrul în stare perfectă sau posibilitatea de bine pe care cineva a vrut să ne-o ofere?
Prietena nu ți-a dat numai o bucată de ceramică. S-a gândit, poate, la ceaiul tău de seară, la mâinile încălzite în jurul cănii, la câteva minute mai blânde după serviciu. De ce mulțumim, atunci, și prin folosire? Fiindcă astfel lăsăm intenția ei să ajungă undeva. Darul nu mai rămâne o dovadă că cineva a fost generos; devine parte dintr-o seară reală. Îl primim nu doar în casă, ci și în felul în care trăim.
Asta nu înseamnă că orice lucru primit trebuie folosit sau ținut pentru totdeauna. Recunoștința nu ne obligă să purtăm un pulover care ne strânge și nici să ne umplem dulapurile de vinovăție. Putem recunoaște afecțiunea fără să ne potrivim cu obiectul. Iar când un dar ne este într-adevăr de folos, nu avem de dat un examen de conservare. O urmă de ceai nu anulează mulțumirea. Nici o pagină tăiată nu jignește omul care ne-a oferit caietul.
Astăzi poți coborî cana de pe raft. O speli, pregătești ceaiul și te așezi lângă fereastră. Nu trebuie să fotografiezi momentul și nici să dovedești cuiva că ești recunoscător. Ajunge să observi: cineva a vrut să-mi fie puțin mai bine, iar eu îi fac loc acestui bine. Ziua de marți nu s-a schimbat în sărbătoare. Dar darul și-a găsit locul în ea.