Te așezi pe banca din parc și cauți în geantă o batistă. Copilul de lângă tine vede că ai mâinile ocupate și ridică mănușa care ți-a căzut. Ți-o întinde fără să întrerupă prea mult povestea despre un câine întâlnit pe alee. Îți vine să spui «Bravo, ce cuminte ești!». Dar poți spune altceva: «Mulțumesc că ai ridicat-o. Nu observasem că a căzut.» Pentru o clipă, nu ești adultul care evaluează un comportament. Ești omul care a primit ajutor.

Îi îndemnăm adesea pe copii să mulțumească. Le amintim cuvântul la magazin, la masă, când primesc un cadou. Mai rar ne întrebăm dacă ei ne aud mulțumindu-le cu adevărat. Nu demonstrativ, ca într-o lecție, și nici cu acea uimire exagerată care face dintr-un gest obișnuit un spectacol. Uneori, preocuparea de a-i educa ne împiedică să vedem ce se întâmplă deja: un om mic a fost atent la un om mare. Atenția aceasta merită primită, nu doar notată drept purtare bună.

De ce mulțumim unui copil? Fiindcă vârsta nu hotărăște cine poate aduce un bine în viața altuia. Noi putem lega șireturi, pregăti cina și lua deciziile grele, dar nu vedem totul și nu ne descurcăm întotdeauna singuri. Copilul poate observa mănușa căzută, ne poate arăta o floare pe care o ocoleam cu privirea sau poate aduce un scaun pentru cineva. Mulțumirea numește contribuția lui concretă. Nu îl declară mai valoros fiindcă a fost util; îi arată că gestul său a ajuns la noi.

Aici este nevoie și de o limită limpede. A primi ajutorul unui copil nu înseamnă a-l face răspunzător pentru liniștea noastră. «Mulțumesc că mi-ai adus apă» este altceva decât «Numai tu ai grijă de mine». Prima propoziție recunoaște o faptă; a doua poate așeza pe umerii lui o sarcină prea mare. Grija adultului rămâne datoria adultului, inclusiv în zilele obosite. Copilul nu trebuie să își câștige afecțiunea prin servicii și nici să devină sprijinul fără de care casa nu poate funcționa.

Data viitoare când un copil face ceva pentru tine, lasă o clipă lecția deoparte. Privește gestul și spune simplu ce ai primit. Nu adăuga imediat o nouă cerere și nu transforma mulțumirea într-o comparație cu alți copii. Pe banca din parc, mănușa este din nou în mâna ta, iar povestea despre câine continuă. Atât poate fi de ajuns: el rămâne copil, tu rămâi adult, iar între voi a fost recunoscut un bine.