Să ne imaginăm un om care și-a petrecut douăzeci de ani adunând, pentru fiecare naștere din familie, câte un obiect făcut de mână: o cutie, un scăunel, o ramă. La douăzeci și unu, cineva ridică paharul și spune, repede, fără să privească: „Mulțumesc, Doamne, pentru tot.” Omul care le-a făcut pe toate nu aude numele lui în propoziția aceea. Nu i s-a adresat nimic; s-a mulțumit un destinatar mai mare, care nu are nevoie de ramă.

Să ne imaginăm acum alt om, în aceeași încăpere. Se ridică scăunelul de sub o farfurie, îl întoarce în mână și spune, vecinului de masă: „Uite, muchia asta e șlefuită cu grijă ca să nu taie copilul la mână.” Nu e o laudă la adresa celui care l-a făcut; e o propoziție despre ce se poate face cu lucrul primit. Mulțumirea cea dintâi spune „am primit”. A doua spune „știu ce am primit și ce pot face cu el”. Am numit amândouă mulțumire; doar una dintre ele lasă ceva în urmă.

Aici e o distincție pe care jurnalul acesta a atins-o rar. Un mulțumesc are un destinatar, un obiect și o urmare. Destinatarul e omul; obiectul e darul, cu muchia lui șlefuită anume; urmarea e ceea ce se întâmplă după ce cuvântul a fost rostit. Când urmarea lipsește, cuvântul nu devine fals — dar se retrage în zona formulei. Rămâne o politețe care nu spune nimănui ce a ajuns la el și nici ce se poate face cu lucrul primit.

Se poate obiecta: nu îngreunăm inutil un gest simplu? Omul a spus mulțumesc și atât; ce rost are să-i cerem o adresă, o continuare? Obiecția ar avea dreptate dacă textul acesta ar cere o procedură. Nu cere. Cere doar ca, în locul formulei mari, să apară un cuvânt mic și exact: nu „pentru tot”, ci „pentru scăunelul acela din lemn de nuc, pe care l-ai șlefuit la muchie”. Diferența dintre cele două nu e de lungime, ci de ce se întâmplă cu lucrul numit. Formula mare lasă obiectul nedeterminat; propoziția exactă îl pune pe masă, la vedere, cu un nume.

A doua urmare e mai delicată: ce facem cu darul după ce l-am primit? Uneori îl păstrăm neatins, ca semn că nu l-am risipit. Alteori îl folosim până se uzează. Folosirea nu e o formă de lipsă de respect; dimpotrivă, un scăunel care se șlefuiește la colțuri a fost făcut ca să fie folosit. A numi darul înseamnă, de fapt, a-i da o destinație. Iar destinația aceea e răspunsul care lipsise în prima variantă, când mulțumirea se ridicase spre cer și nu se oprise nicăieri.

De ce mulțumim tocmai prin ceea ce facem cu lucrul primit? Fiindcă vorba singură e un sunet care trece, pe când o urmare arată că am înțeles ce ni s-a dat. Recunoștința nu e datoria de a ține minte; e actul de a pune lucrul la locul lui, acolo unde îi e de folos cuiva — uneori chiar celui care ni l-a dat.