Să ne imaginăm o cutie de bomboane primită la Crăciun, care stă pe bufet până în martie. Nu se golește nimeni: fiecare musafir ia una, poate două, iar cutia rămâne pe jumătate. Să ne imaginăm apoi un pahar pe masă, în fața unui oaspete, pe care acesta nu îl atinge toată seara. Nimeni nu bagă de seamă nici cutia, nici paharul. Și totuși, în amândouă e ceva ce aș vrea să numesc aici binevoință neconsumată: o disponibilitate care a stat deschisă toată vremea și de care nimeni nu s-a folosit.

Scenele acestui jurnal au privit aproape mereu ce se mută: un lucru dat, o mână întinsă, o hârtie corectată. De aici încolo mă interesează cealaltă jumătate a oricărei oferte, partea care nu ajunge în mâna nimănui. Când cineva ne așază un pahar pe masă, nu ne dă apă; ne dă dreptul de a bea, pe care putem să nu-l folosim. Când ne lasă un loc liber în autobuz, nu ne dă scaunul: ar fi fost al nostru dacă l-am fi cerut. Bunăvoința aceea a costat ceva — timp, o atenție, o socoteală — și s-a terminat neîntrebuințată, fără să scadă cu nimic din ce avem.

Acum vine partea grea, pe care nu vreau s-o ocolesc: o cutie care nu se golește e tot o cutie pe jumătate, iar cine a dăruit-o ar putea socoti că darul lui nu și-a atins rostul. Aici trebuie ținut un lucru limpede. Cine ne oferă ceva nu ne datorează o garanție că vom lua; la fel, nici noi nu datorăm cuiva să-i consumăm bunăvoința ca să nu-l socotim rănit. Un pahar nefolosit nu înseamnă nerecunoștință, iar o cutie neatinsă nu e o jignire. A primi cu adevărat înseamnă și a putea refuza fără ca cineva să socotească asta o pierdere în socoteala lui.

Să ne imaginăm, în schimb, o variantă a aceleiași seri. Gazda nu mai așază paharul, fiindcă ar putea să fie prea mult. Musafirul ar fi cerut unul dacă îi era sete; nimeni nu ar fi greșit. Totuși, între cele două seri, o diferență mică rămâne: în prima, omul avea un lucru la îndemână fără să-l fi cerut; în a doua, ar fi trebuit să întrebe. Nimeni nu poate spune ce ar fi ales, iar asta e tocmai rostul: paharul acela a lăsat o decizie pe seama noastră, unde altfel ar fi fost o cerere de făcut.

De ce mulțumim pentru o bunăvoință care n-a fost folosită, care nu ne-a hrănit, nu ne-a scutit de nimic anume? Fiindcă recunoștința nu măsoară doar rezultatul. Ea poate numi și felul în care ni s-a lăsat ceva la îndemână, fără condiție și fără urmărire: „Mulțumesc că ați lăsat paharul acolo. N-am băut, dar mi-a plăcut să știu că pot.” O asemenea propoziție nu e o plată pentru apă. E o socoteală mică și cinstită despre ce se oferă înainte de a fi cerut, într-o încăpere unde nimeni nu ține evidența paharelor.