Să ne imaginăm că un prieten îți oferă un bilet la teatru pentru seara următoare. Știe că voiai să vezi spectacolul. Te bucuri și îi mulțumești, apoi afli un amănunt: biletul este al surorii lui. «Nu cred că mai merge», spune el. «Are mult de lucru.» Nu a întrebat-o încă. Biletul stă pe masă, la îndemână, dar între a putea să îl ia și a putea să îl ofere există o deosebire.
Până atunci, atenția era îndreptată spre doi oameni: cel care s-a gândit la tine și tu, cel bucuros de invitație. Acum apare și un al treilea, absent din cameră. Sora poate că renunțase la spectacol sau poate că își păstrase tocmai acea seară liberă. Nu știm. Faptul că un lucru ne-ar prinde bine nu lămurește cui îi aparține alegerea de a-l da. Nici apropierea dintre frați nu ține locul răspunsului ei.
Poți spune: «Mulțumesc că te-ai gândit la mine. Întreab-o mai întâi dacă vrea să ofere biletul». Nu este nevoie să îl acuzi că a vrut să facă rău. Dar nici nu trebuie să iei biletul ca să dovedești că i-ai înțeles intenția. Recunoașterea intenției și acceptarea ofertei sunt două răspunsuri diferite. Primul poate veni acum; al doilea are de așteptat un acord pe care niciunul dintre voi nu îl poate da în locul ei.
Poate părea prea multă precauție pentru un singur loc într-o sală. «Oricum rămâne nefolosit», ar putea spune prietenul. Dar presupusa risipă nu îi transferă lui hotărârea. O întrebare scurtă poate lămuri situația, fără să îi ceară surorii să își justifice planurile. Dacă nu răspunde la timp, oferta rămâne nelămurită. Nu transformăm tăcerea în încuviințare doar fiindcă spectacolul începe curând.
De ce oprim aici un mulțumesc pornit cu bucurie? Fiindcă nu vrem ca apropierea dintre noi să fie plătită cu alegerea luată altcuiva. Dacă sora oferă biletul, îi putem mulțumi ei pentru bilet și prietenului pentru legătură. Dacă îl păstrează, nu s-a retras un dar care ne aparținea deja. Pur și simplu nu fusese încă oferit de persoana care putea să îl dea. Seara noastră va avea alt program; seara ei rămâne a ei.