Vecina sună la ușă cu o pungă de mere din curtea ei. Sunt mici, inegale, câteva au pete pe coajă. Înainte să apuci să spui ceva, se scuză: «Nu sunt ca acelea din magazin.» Le pune pe masă cu o sfială care te oprește. Nu ți-a adus un produs ales de pe raft. A strâns fructele, le-a pus deoparte și s-a gândit că o parte ar putea ajunge la tine.
Suntem obișnuiți să căutăm defectul înainte de a vedea folosul. Întoarcem mărul, verificăm coaja, comparăm. La cumpărături, această atenție ne poate feri de risipă. Dar, adusă întreagă în întâlnirea cu un dar, ea ne poate face să uităm omul din fața noastră. Nu orice pată strică un fruct, după cum nu orice lucru modest este un dar sărac. Uneori, ce lipsește este numai luciul pe care am învățat să-l confundăm cu valoarea.
De ce mulțumim pentru aceste mere? Nu pentru că vecina ar fi rămas fără ele ca să ni le dea, nici pentru că ar trebui să declarăm că sunt cele mai bune din lume. Mulțumim fiindcă, dintre lucrurile pe care le putea face cu recolta ei, a ales și împărțirea. Putea să le păstreze, să facă suc, să nu bată la ușa nimănui. Faptul că avea destule nu face gestul automat. Belșugul nu se împarte singur; cineva hotărăște să deschidă punga.
A primi cu adevărat poate fi foarte simplu: «Mulțumesc că te-ai gândit la mine. Din ele fac o tartă.» Nu o spunem ca să acoperim politicos petele, ci pentru că vedem un loc real pentru dar în viața noastră. Spălăm merele, păstrăm ce este bun, tăiem ce trebuie îndepărtat. Recunoștința nu ne cere să mâncăm ceva stricat și nici să ne prefacem încântați. Ne cere doar să nu aruncăm, odată cu o așteptare de perfecțiune, binele care chiar ne-a fost oferit.
Seara, în bucătărie miroase a mere coapte. Punga nu mai stă lângă ușă ca un obiect primit din obligație. Darul a intrat în ziua noastră și a devenit hrană. Poate îi vom spune vecinei, când o întâlnim, că tarta a ieșit bună. Nu ca raport și nici ca plată, ci ca o veste firească: ceea ce ai împărțit cu mine și-a găsit locul.