Vecina bate la ușă cu un pahar de iaurt în care crește un răsad de roșii. Pe fund sunt câteva găuri, iar pământul încă e umed. «Mi-au ieșit mai multe», spune, de parcă asta ar explica totul. Îl luăm și căutăm un loc la lumină. În palmă nu avem încă nimic de mâncat, nici măcar o floare. Avem ceva viu și mic, care abia începe.
Am putea crede că un asemenea dar nu înseamnă mare lucru, fiindcă vecinei îi prisosea. Dar prisosul nu ajunge singur la ușa noastră. Cineva a păstrat paharul, a ales o plantă, s-a gândit unde ar putea să crească și a urcat un etaj. Răsadul putea rămâne pe pervaz sau putea fi aruncat. Faptul că nu a costat mult nu face gestul inevitabil. Între ce îi rămâne unui om și ce primește altul există această mică hotărâre de a dărui.
Un răsad are o particularitate: nu vine încheiat. O cană poate fi pusă imediat pe masă; planta are nevoie de alt pământ, de apă, de încercări. Darul ne lasă ceva de făcut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne câștigăm dreptul la el printr-o recoltă frumoasă. Vecina nu ne-a dat un examen. Ne-a oferit posibilitatea unei veri în care să ieșim pe balcon și să observăm o frunză nouă. Putem primi această posibilitate fără să promitem roșii.
Mulțumirea începe poate cu o întrebare foarte practică: «Cât soare îi trebuie?» Apoi scoatem un ghiveci, afânăm pământul, udăm. Nu lucrăm ca să achităm gestul vecinei, ci pentru că l-am lăsat să intre în viața noastră. Dacă planta se usucă, nu trebuie să ne ascundem rușina și nici să cumpărăm alta ca să putem arăta o dovadă de succes. Putem spune adevărul și putem rămâne recunoscători. Un dar viu este expus vremii, nepriceperii și întâmplării, la fel ca multe începuturi bune.
De ce mulțumim, atunci, înainte să știm dacă va rodi? Pentru că am fost cuprinși în gândul cuiva despre ce ar putea crește. Dacă apare prima roșie, ne vom bucura de ea. Dacă nu apare, gestul nu se anulează. Într-o dimineață obișnuită, un om a trecut pragul cu un început și ni l-a încredințat. Iar noi i-am făcut loc la lumină.