Să ne imaginăm un tramvai aproape gol, într-o marți seară de noiembrie, la penultima stație. Pe un scaun, o geacă de iarnă e pusă deoparte, întinsă pe trei locuri, iar omul care o ține nu vrea să care greutatea până la ușă. Stă într-o parte, cu o mână pe bară, lăsând geaca să ocupe locul pe care ar fi putut sta cineva. Nu se uită în jur. Nimeni nu se uită la el.

Când tramvaiul frânează, geaca alunecă pe podea, dar omul nu observă, fiindcă tocmai își pusese căștile. Un bărbat de la al treilea scaun se ridică, ridică geaca, o scutură scurt și, în loc să i-o înapoieze, o pune pe locul de lângă fereastră. Apoi se așază. Gestul acela durează trei secunde și nu e o favoare pentru nimeni anume: eliberează un loc care era liber pe jumătate.

Aici se vede un lucru pe care acest jurnal l-a ocolit: recunoștința nu are nevoie de un destinatar definit ca să rămână un răspuns. Cineva a văzut o geacă pe podea, în loc să vadă un om grăbit și un loc ocupat, iar ce a urmat nu era nici datoria lui, nici o corectare a altcuiva. Putea sta jos, cu ochii la telefon, patru stații. Nimeni nu l-ar fi învinuit.

Se ridică, firesc, obiecția: dacă locul e liber, dacă nimeni nu e nedreptățit, nu e gestul o bagatelă pe care nimeni nu are de ce să o socotească? Obiecția e dreaptă și trebuie păstrată. Un loc eliberat într-un tramvai nu schimbă o viață; mâine, la aceeași oră, cineva va pune tot o geacă pe scaun. Dar tocmai pentru că nu e nimic de reparat în lume, actul acela iese din limbajul datoriei. Nu e un serviciu pe care să-l ceri, nu e o regulă de tramvai, nu e un pas în niciun echilibru.

Să ne imaginăm varianta cealaltă, aceeași seară, aceeași geacă. Bărbatul de la al treilea scaun se uită, vede ce s-a întâmplat, apoi își ia telefonul. Tramvaiul merge mai departe. Nu se pierde nimic. Interesant este că, din poziția celui care privește, a doua variantă nu pare mai rea; doar mai goală. Și nu pentru că un loc s-a pierdut, ci pentru că un om a încetat fără să vrea să fie cineva în acea clipă.

De aceea nu socotim un asemenea gest un cadou: nu ne-a fost oferit nimic, nu ne-a fost adresat nimic. Dar a spune mulțumesc, în gând sau cu voce, celui care a pus o geacă pe loc, e un mod de a numi ceva ce nu putea fi cerut. Nu trebuie să știe nimeni că recunoștința noastră există pentru ca ea să fie adevărată. Un gest neadresat rămâne un gest; iar cel care are ochi să-l vadă poate să-l recunoască, fără să-l transforme în datorie și fără să-i bată în palme.