Să ne imaginăm un sat la sfârșit de septembrie și o treaptă de piatră din fața unei case în care cineva s-a mutat abia de un an. Pe uliță nu cunoaștem pe nimeni, iar ei ne cunosc doar din fugă. Într-o dimineață găsim pe treaptă o lădiță de lemn cu vreo două kilograme de nuci, acoperite cu un zăbranic mototolit. Niciun bilet, nicio urare, niciun semn că cineva ar vrea să ne facă cunoștință. Atât, cât încape într-o lădiță.

Prima tentație e să citim în ea o datorie: dacă nu știm cine a lăsat-o, cui îi mulțumim și ce anume ni se cere în schimb? Dar să privim mai aproape. Nucii cresc pe deal, iar cine a urcat dealul și i-a cules a folosit o dimineață întreagă pe care o putea petrece altfel. A lăsat lădița lângă ușă, a închis poarta și a plecat. Nu a așteptat să vadă ce credem despre gestul lui și nu ne-a cerut să-i știm numele. Dacă nimeni nu ar fi ieșit din casă până la prânz, lădița ar fi stat tot acolo, neatinsă.

Se ridică, firesc, obiecția: fără un destinatar, mulțumirea seamănă cu o vorbă în vânt. Și totuși tocmai aici stă lucrul cel mai tulburător. Un dar fără nume nu poate fi cercetat ca o explicație; e mai degrabă o absență activă — cineva care ar fi putut locui alături fără să ne dea nimic. A-l recunoaște înseamnă atunci a nu inventa o poveste despre el. Nu avem un chip, nu avem un motiv; avem doar faptul: cineva a socotit că nucile lui pot ajunge pe treapta altuia.

Aici se vede o deosebire pe care textele acestei categorii n-au pus-o încă la încercare: între darul care ne obligă și darul care ne lasă un loc. Un dar cu adresă și cu urare vine uneori cu o așteptare pe care o simțim apăsătoare; trebuie răspuns, trebuie întors, trebuie povestit. Lădița nu cere nimic din toate acestea. Ea lasă descoperit un lucru mai mic: ce facem cu nucile. Le putem păstra, le putem ține pentru iarnă, le putem duce vecinei de la capătul uliții, care are trei copii. Nu e o povară. E o posibilitate fără termen.

Să ne imaginăm, în schimb, varianta cealaltă a aceleiași dimineți. Aceeași treaptă, dar acolo stă o pungă de plastic uitată de cineva: două mere pe jumătate stricate. O aruncăm fără niciun gând, iar seara nu ne mai amintim de ea. Lădița, însă, are înăuntru urma unei socoteli, o mână care a așezat nucile unele lângă altele. Cine le-a lăsat nu ne-a dorit nimic anume, nici sănătate, nici noroc; a vrut doar să nu le lase acolo. Iar noi, ridicând lădița, simțim un lucru mic și greu de numit: nu e o datorie, e o mână care a lucrat fără să ne vadă.

Mai e ceva, mai delicat. A ține lădița nu e totuna cu a-i răspunde, iar a afla cine a lăsat-o nu ne preface în datornici ai lui. Dacă până la urmă vestea ajunge la el, nu ne cere nimic; ne-a găsit, atât. O propoziție mică — „v-am găsit nucile, le-am pus la un loc, o parte au ajuns la copiii de la capătul uliții” — nu e o plată și nu preface gestul lui într-un contract. E un mod de a-l lăsa să afle ce s-a continuat după treapta de piatră.

De ce mulțumim, până la urmă, pentru o lădiță despre care nu știm de la cine vine? Fiindcă un dar nu-și trăiește toată viața în clipa când e lăsat. O parte din el se hotărăște după: în ce facem cu nucile, în cine află, în felul în care nu trimitem lădița înapoi ca pe un obiect împrumutat. Iar dacă nu aflăm niciodată cine a fost, rămâne totuși un lucru simplu de socotit: în dimineața aceea, pe treapta de piatră, cineva a lucrat pentru un om al cărui nume nu-l știa.