Să ne imaginăm o cameră de spital, un pat de lângă fereastră și un telefon care sună fără să arate numărul. Omul care răspunde are o săptămână de izolare în față. La celălalt capăt se aude o voce pe care a mai auzit-o o dată, acum zece ani, la un ghișeu de vamă unde amândoi trebuiau să treacă. Atunci, celălalt a rămas în urmă, a vorbit, a semnat ceva. Nimeni nu i-a cerut. Prima propoziție, după zece ani, este: „ți-am spus atunci că te caut dacă am vreodată nevoie”.

Aici se deschide o întrebare pe care jurnalul acesta n-a pus-o încă: cum primești un bine care încă nu s-a întâmplat? Avem un cuvânt pentru lucrul așezat pe masă, altul pentru ajutorul dat adineauri, dar pentru promisiunea veche ne lipsesc formele. Ne simțim îndreptățiți să mulțumim doar când vedem. Înainte de asta ne oprim, ca în fața unei mărfuri plătite și neduse acasă.

Să ne imaginăm acum aceeași voce, aceleași vorbe, doar că omul de la celălalt capăt a spus fraza identică, acum o lună, celui de la patul vecin. Acolo nu a mai urmat nimic, iar omul știe asta. Ceea ce deosebește cele două telefoane nu e tonul, ci dacă seamănă cu un început sau cu o amintire frumos repetată. Promisiunea care încă leagă nu are nimic de arătat, dar a schimbat ceva: cineva a ținut minte un drum, o zi, o față, printre o mie de alte fețe. Cea de-a doua a devenit un compliment despre trecut. Nu putem afla din cuvinte care e care, și totuși trebuie să mulțumim înainte de a ști.

Se poate obiecta: nu e o imprudență să mulțumești pentru ceva ce s-ar putea să nu vină? Poate. Dar un dar nu poate fi o garanție; altfel n-ar mai fi dar, ci contract. Iar încrederea nu e o plată: nu spunem „mulțumesc” ca să cumpărăm o favoare viitoare, ci pentru că un om și-a amintit de noi fără să fie dator. Dacă mulțumirea ar aduce siguranță, cuvântul ar fi de prisos; dacă aduce doar o memorie, e ceva mic și real.

Rămâne ispita de a amâna mulțumirea până la sosire, ca să nu riscăm. Așa pare cumpătat. Doar că promisiunea are propriul ceas: omul care a sunat după zece ani isprăvește ce-a avut de spus în câteva minute, iar cine așteaptă până vede rezultatul s-ar putea să nu mai aibă cui să imprime cuvântul.

De ce mulțumim și încă neștiind? Fiindcă recunoștința nu e un aviz de conformitate dat lumii după ce aceasta i-a pus produsul în brațe. E răspunsul la o alegere făcută de un om, iar alegerea e deja fapt. Poți spune, fără să promiți nimic în loc, „mulțumesc că ți-ai amintit”. Dacă lucrul vine, cuvântul va fi avut un rost. Dacă nu vine, nu vom fi fost naivi pentru că l-am spus, ci doar cinstiți cu un om care încă se ținea de vorbă. Și nu vom fi rămas datori, fiindcă un cuvânt nu se plătește.