Să ne imaginăm o stație de autobuz, într-o marți ploioasă. Autobuzul nostru tocmai a plecat fără să ne aștepte, iar următorul vine la ora nouă. Pe bancă, un bărbat lasă o umbrelă și ne spune s-o luăm, pentru că el merge mai departe cu mașina. Îi mulțumim, o deschidem și ajungem la ședință aproape uscați. Seara, acasă, ne gândim la gestul acela. Ce nu ni s-a spus atunci, pentru că bărbatul nici el nu știa, este de unde venea umbrela.

Aproape niciodată un bine care ajunge la noi nu începe la ușa noastră. Umbrela fusese găsită dimineața pe jos, în piață, de o femeie care vinde brânză. Nu era a ei și nici nu avea nevoie de ea: vinde sub acoperiș. A ridicat-o totuși din noroi, a îndoit-o și a așezat-o pe bancă, ca să o vadă cine trece. Bărbatul din stație a găsit-o acolo și a lăsat-o mai departe. Noi am fost al patrulea sau al cincilea om dintr-un fir pe care nu l-am văzut.

Mulțumim, de obicei, ultimului om din fir, cel care ne privește în față. Lucrul nu e o nedreptate; e felul firesc în care funcționează atenția. Dar el poate ascunde ceva: gestul din fața noastră nu a apărut din nimic. Femeia din piață a hotărât, într-o dimineață în care nimeni nu i-ar fi reproșat nimic, că un lucru folositor nu merită să rămână în noroi. Hotărârea aceea putea să lipsească. Iar dacă ar fi lipsit, bărbatul nu ar fi avut ce să ne dea, oricât de binevoitor ar fi fost.

Se poate obiecta: ce rost are să mulțumesc unui om care nu m-a cunoscut și nu s-a gândit la mine? Obiecția e dreaptă, dacă mulțumirea ar fi o plată adresată unei persoane anume. Aici ea nu plătește, ci numește: binele acesta a avut un început ales, nu doar un ultim purtător. Iar pentru cel care a făcut primul pas, chiar fără să ne vadă, e o deosebire reală să afle că lucrul ridicat din noroi a ajuns la cineva. Nu e o datorie a noastră față de ea; e o veste.

Un lucru trebuie spus limpede, ca să nu alunecăm în laude: nu toate verigile unui fir sunt daruri. Omul care ne-a vândut umbrela nu a dăruit nimic, iar cel care ne-a dat direcția corectă la gară doar și-a făcut munca. Le mulțumim, dar pentru altceva — pentru un serviciu. Firul se compune din lucruri de feluri diferite, iar o mulțumire exactă le ține deosebite.

De ce ar conta asta pentru un jurnal al mulțumirii? Fiindcă ne învață să privim înapoi nu ca să găsim vinovați sau eroi, ci ca să vedem cât din ce primim e țesut din alegeri mici ale altora, făcute înainte ca noi să apărem. Iar când cineva ne întreabă pentru ce mulțumim, răspunsul cel mai cinstit nu e un nume, ci o propoziție: pentru că, într-o marți ploioasă, cineva a hotărât că un lucru găsit pe jos poate să ajungă la un om pe care nu-l cunoaște. Ultimul din fir merită mulțumit. Primul merită măcar observat.