Să ne imaginăm o sală de așteptare, într-un oraș mic, târziu, după ora la care se închid toate ghișeele. Un om are pachetul greșit: i s-a dat, la plecare, un teanc care nu e al lui, iar omul căruia îi lipsește nu știe încă. Cineva de la informații ar putea spune, fără să greșească nimic, «revină mâine la nouă». Dar nu spune asta; ridică receptorul, sună la un număr pe care îl știe pe de rost, vorbește două minute și găsește un om care încă e pe drum. Nu se rezolvă mare lucru, iar nimeni nu ar fi putut pretinde vreo clipă că se cuvine ceva.

Aici stă lucrul pe care vreau să-l privesc mai îndeaproape. În mintea noastră, binele are de obicei o urmă: cine l-a făcut, unde anume, la ce oră. Dacă mâine ne-ar întreba cineva cine ne-a ajutat în noaptea aceea, am spune poate «un domn de la informații», iar răspunsul sună ca o descriere a unui loc, nu a unui om. Și totuși tocmai aici se află partea cea mai fragilă a darului: nu numele celui care îl face, ci clipa în care el a fost făcut.

Se ridică firesc obiecția: la ce folosește o faptă bună trecută deja, dacă nu mai are autor, adresă, martor? Nu e oare o mulțumire spusă în vânt? Obiecția e dreaptă, și nu o vreau ocolită. Un dar fără destinatar nu e un dar, iar a spune mulțumesc unei ore de ceas e o figură de stil. Dar aici e o deosebire mică: ce nu putem numi nu este, de fapt, primirea. Putem fără greșeală spune mulțumesc, mai târziu, acelui moment — nu unui om, ci unei hotărâri luate de un om, într-un loc care încă există.

Să ne imaginăm varianta cealaltă a serii: același pachet greșit, aceeași oră, iar omul de după geam spune politicos că programul s-a încheiat. Nimeni nu a fost nedreptățit. A doua zi, lucrurile se rezolvă; pachetul ajunge unde trebuie. Între cele două seri nu s-a schimbat nimic în lumea lucrurilor. S-a schimbat doar ceea ce se putea întâmpla și nu s-a întâmplat: un om a ales să rămână cu receptorul în mână două minute peste program, pentru cineva pe care nu-l va mai vedea.

Iar dacă ne întoarcem acolo peste o săptămână, la o vreme când nu mai avem nevoie de nimic, putem spune omului de la geam: «Am fost aici în seara aceea, cu pachetul altcuiva. Mulțumesc.» Nu îi cerem nimic, nu îl legăm de o datorie, nu ne prefacem mai recunoscători decât suntem. Îi spunem doar că actul acela mărunt din seara lui a fost văzut și ținut în seamă. Poate că se miră; poate că nici nu-și amintește. Amândouă răspunsurile sunt bune, fiindcă nu așteptăm nimic în schimb.

De ce mulțumim, până la urmă, atunci când nu mai putem afla nici măcar cui? Fiindcă recunoștința nu are nevoie să fie trimisă pe adresa exactă a unui om, ca o scrisoare. Ea poate numi în voce un timp și un loc unde cineva a ales să facă un lucru de care nimeni nu i-ar fi cerut socoteală. Anonimul nu ne scutește de mulțumire; doar ne cere să o spunem altfel, mai aproape de faptă decât de numele ei.