Să ne imaginăm o sală de gimnaziu, într-o joi după-amiază, când profesorul de română anunță că temele de vacanță nu vor fi notate, ci doar discutate. Un elev care a scris șapte pagini se simte aproape ușurat. Ușurarea are însă o viață scurtă: dacă lucrarea nu e citită de nimeni, linia greșită se așază în caiet și în minte, iar nimeni nu află că a rămas acolo.
Acum să ne imaginăm aceeași clasă, dar în seara în care cineva stă singur peste teancul de caiete. Pune o bifă unde trebuie, trage o săgeată lângă un paragraf, un semn de întrebare unde nu înțelege. Gestul putea să nu fie. Într-o școală, o asemenea seară nu se plătește separat și nu e verificată de nimeni: nimeni nu motivează de ce teancul a rămas neatins. O lucrare necitită nu strică nimic. O lucrare citită strică doar o greșeală pe care elevul o știa deja.
Se ridică, firesc, obiecția: nu e treaba profesorului să dea note, iar nota nu e un dar? Pe jumătate drept. Nota se naște din comparație și poate deveni monedă. Săgeata din margine spune unde ai greșit, fără să spună cât valorezi: nu se poate cere, nu se poate plăti, nu se poate pretinde la lucrarea următoare. Iar a doua lucrare putea veni fără niciun semn; deosebirea stă doar în ce a hotărât un om într-o seară.
Există însă o limită, limpede și grea. Dacă temele nu sunt corectate niciodată, la examen nu ajută cât de frumos a fost scris rândul. Acolo recunoștința nu mai are ce numi: este un drept nesocotit, care se cere — ore ținute, lucrări evaluate, timpul acordat învățării. A cere nu înseamnă a fi nerecunoscător, iar mulțumirea pentru o săgeată nu acoperă ce ni se cuvine. Nu înlocuiește salariul și nu face din grijă un privilegiu.
Să ne imaginăm și varianta cealaltă a aceleiași seri. Teancul rămâne neatins; peste două săptămâni, o lucrare de control are aceeași soartă. Nimeni nu ar fi greșit cu un cuvânt, fiindcă timpul nu se poate inventa. Dar tăcerea aceea nu este o absență goală: este o alegere făcută unde nimeni nu verifica nimic. Iar la noi, cei care primim, săgeata seamănă uneori cu o mustrare. O clipă de supărare poate stinge un asemenea gest, iar profesorul următor alege să nu-l mai facă. Mulțumirea pentru o îndreptare nu cere să fim de acord cu fiecare remarcă; cere doar să recunoaștem că un om și-a luat o seară pentru o hârtie care nu-i aducea nimic.
De ce mulțumim pentru o greșeală rămasă pe mâna noastră? Fiindcă socoteala are două părți și ambele trebuie spuse. „Mulțumesc; am văzut ce mi-ați scris la pagina a treia” nu este o plată și nu preface munca în favoare. Numește doar clipa în care cineva s-a uitat la rândurile unui elev când putea să nu se uite, iar elevul poate afla din vreme ce nu merge.