Seara, după ce ai dus cumpărăturile până acasă, lași sacoșele lângă ușă. Observi urmele mânerelor în palme. De obicei, acesta este doar semnalul că trebuie să treci la următoarea treabă: să pui laptele în frigider, să speli legumele, să răspunzi la un mesaj. Dar uneori rămâi o clipă pe scaun. Mâinile acestea au purtat ceva pentru tine. Înainte să le ceri altceva, le lași să se odihnească.
Vorbim despre trup mai ales când ne încurcă. Ne doare, obosește, nu arată cum am vrea, nu ține ritmul unei zile prea pline. Când totul merge, îl tratăm ca pe o unealtă care trebuie să funcționeze fără zgomot. Recunoștința începe printr-o schimbare de atenție: nu avem în față doar un mijloc de a termina treburi. Prin trup simțim căldura unei căni, îmbrățișăm, auzim o voce dragă. Viața nu se petrece în altă parte, în timp ce el muncește pentru noi.
De ce am mulțumi pentru ceva atât de apropiat, pentru ceva ce numim chiar al nostru? Nu fiindcă trupul ar aștepta o formulă politicoasă. Ci fiindcă mulțumirea poate opri pretenția că tot ce ne susține ni se cuvine fără grijă. A spune în gând «mulțumesc» înseamnă aici a recunoaște o legătură: nu pot cere la nesfârșit fără să ascult. Paharul cu apă, masa mâncată așezat, pauza luată înainte de epuizare devin feluri de a primi ceea ce trăiesc, nu premii pentru randament.
Această privire nu cere sănătate deplină și nu pune o datorie nouă pe umerii celui bolnav. Nu trebuie să mulțumim pentru durere sau să găsim un folos fiecărei limite. Putem fi supărați pe ceea ce ni se întâmplă și totuși să ne îngrijim. Un trup care poate mai puțin nu merită mai puțină blândețe. Tocmai aici recunoștința se desprinde de calcul: grija nu este plata pentru servicii bune, iar odihna nu trebuie justificată printr-o listă de lucruri făcute.
În seara aceasta, gestul poate rămâne foarte mic. Așezi sacoșele, desfaci degetele, bei apă. Nu transformi pauza într-o tehnică pentru a lucra mai mult după aceea. O lași să fie pauză. Poate că acesta este un mulțumesc pe care îl spunem rar: nu încă o cerință adresată trupului, ci câteva minute în care nu are nimic de demonstrat.