Să ne imaginăm o sală de curs cu scaune prinse în rând. La final, toți se ridică deodată, se întind, caută jachetele. Tu rămâi câteva secunde pe loc, cu gândul la propoziția pe care ai vrut să o spui și nu ai spus-o: ceva despre felul cum explica profesorul, despre un exemplu care ți-a lămurit o confuzie veche. Te ridici și pleci cu ceilalți. Pe drum, îți spui că nu avea rost, că oricum se grăbea, că sunt destui studenți care îi spun lucruri frumoase.

Mai târziu, la mijlocul nopții, în timp ce închizi calculatorul, îți amintești scena. Și simți ceva neplăcut, dar greu de numit. Nu e regretul unui lucru pierdut: discuția a avut loc, exemplul a fost dat, ți-a folosit. Ce s-a pierdut e mai mic — o propoziție care nu a ajuns la un om care putea să o audă.

Aici apare o întrebare pe care o trecem repede: ce se întâmplă cu recunoștința pe care nu am putut-o spune atunci, fiindcă nu am găsit momentul, fiindcă ne-a fost jenă, fiindcă ne-am temut să nu sune ca o lingușire? Ea nu dispare fiindcă nu a fost rostită. Rămâne un lucru văzut și ne-numit. Și, uneori, cineva așteaptă ani întregi o singură propoziție care să spună ce a însemnat pentru unul dintre cei din sală.

Ispita e să credem că o asemenea mulțumire poate fi înlocuită cu una pentru altceva: un pahar ridicat la o cină, un mulțumesc adresat altcuiva. Toate sunt bune în felul lor, dar niciuna nu spune ce voiai să spui. Nu trebuie să crezi că orice gând bun rostit la adresa cuiva trebuie să ajungă la el. Un gând bun nu devine mulțumire prin faptul că a fost rostit în altă parte.

Se poate obiecta: nu e oare prea târziu, după ce întâlnirea s-a terminat, să căutăm pe cineva ca să îi mulțumim pentru un curs? Cineva ar fi putut pleca în alt oraș, ar fi putut muri, ar fi putut uita cu totul. Da. Dar aici nu propunem o corvoadă de a găsi pe toți cei cărora le datorăm atenție. Propunem doar să observăm că o mulțumire nerostită poate rămâne o propoziție adevărată, pe care o putem spune, într-o zi, dacă o întâlnire se mai face. Fără să forțăm o relație care nu există. Fără să transformăm un gest vechi într-o datorie de a ne aminti tot.

De ce merită păstrată o mulțumire pe care nu am spus-o? Fiindcă binele primit a avut loc în lumea aceasta, nu doar în capul nostru. Cineva a reformulat o idee până a fost limpede și a răspuns întrebării mărunte a unui student. Toate acestea au fost, fără să știe că vor fi numărate. Păstrarea propoziției nespuse poate deveni felul cel mai concret de a nu uita ce am primit. Cu o limită: nu cerem nimănui să ne confirme că a meritat. Spunem ce am văzut și lăsăm cuvântul la el.