Să ne imaginăm o bucătărie de cancelarie, într-o marți, la prânz. Un om și-a uitat caserola acasă și a rămas cu o cană de cafea în față. Un coleg care mai avea un sandviș întreg în frigider nu îl întinde pe masă. Se oprește, se așază pe scaunul de alături și întreabă: „Ce ai nevoie azi?” Nu „iei jumătate din al meu”, nu „am o piersică, vrei?”. Întrebarea e mai largă, iar răspunsul rămâne, pentru o clipă, neștiut.

Aici se ivește o deosebire pe care textele de până acum au atins-o doar în trecere: între a dărui un lucru și a deschide o socoteală. Scenele acestui jurnal aveau aproape mereu un obiect anume — un dosar, un bec, un loc lăsat liber — și întrebau ce facem cu el. Aici, s-ar putea să nu ne lipsească mâncare. Poate ne lipsesc două ceasuri de liniște, o adresă, cineva care să ne țină locul la ghișeu, sau nimic din toate, ci doar un cuvânt ca să spunem cum a mers dimineața. Omul care întreabă nu hotărăște singur ce ni se potrivește. Lasă hotărârea la noi, iar asta înseamnă să stea o clipă fără răspunsul pregătit în mână.

Se poate obiecta: e prea puțin. O întrebare nu hrănește. Dacă celălalt nu are ce să dea, cuvântul lui nu ne ajută, iar noi rămânem cu cana goală și cu o bunăvoință frumoasă. Obiecția trebuie păstrată, fiindcă ne oprește să prefacem curiozitatea în ajutor. Dar ea stă alături de altceva, nu în locul lui. Când întrebarea e urmată de lucrul necesar, a scutit un drum: oferta nu a fost ghicită, ci cerută. Când nu e urmată de nimic, nu s-a întâmplat o minune; cine nu are ce da nu alege o variantă mai bună doar fiindcă întreabă.

Rămâne un lucru mic, care nu se poate pretinde: nevoia nu mai trebuie dovedită în grabă, cu exemple, ca la o expertiză. Nu ni s-a dat nimic, dar ni s-a lăsat o clipă în care propriul răspuns e tratat ca o informație serioasă, iar nu ca un deranj. Nimeni nu datorează cuiva asemenea întrebare, iar o lume fără ea nu ar fi nedreaptă, doar mai surdă. De aceea nu se cere și nu se așteaptă în mod regulat; se poate doar recunoaște când s-a întâmplat.

De ce mulțumim pentru o întrebare, și nu pentru un lucru? Fiindcă recunoștința se poate odihni uneori pe locul lăsat liber, nu pe ce a fost pus în mâna noastră. Întrebarea deschide un spațiu mai larg decât oferta care urmează, iar cine l-a deschis a acceptat ca răspunsul să nu fie cel pe care îl avea la îndemână. Binele acesta e mic: un om a ales să afle de ce avem nevoie înainte de a hotărî ce are de dat. Iar cine alege așa lasă, pentru câteva secunde, hotărârea în mâini străine.