Să ne imaginăm un han din munți, într-o seară de iarnă. Pe tejgheaua de lemn a recepției stă o cutie de carton cu o etichetă scrisă de mână: „Pentru cine are nevoie.” Eticheta nu e un nume: nu spune de la cine, nici pentru ce. Proprietarul a găsit-o la ușă, fără bilet. Înăuntru sunt două perechi de mănuși groase și un pachet de ceai.
Aici e o situație pe care textele de până acum nu au pus-o la încercare. Am scris despre binele fără destinatar cunoscut, despre darurile care ne ajung prin mâinile mai multora și despre un ghiveci de mușcate pus de cineva pe fațada unui bloc. În toate acestea, cineva a hotărât totuși ce anume să dea, unde să lase lucrul și cum să-l învelească. Cutia de pe tejghea adaugă o mutare: nu spune ce ni se cuvine dinăuntru. Lasă pe seama noastră să luăm mănușile, ceaiul, amândouă sau nimic.
Se poate obiecta: o cutie fără adresă nu e un dar, e un lucru rătăcit. Obiecția are greutate. Dacă primim cutia ca pe un drept, legăm dintr-o dată o obligație de cine nu ne-a cerut nimic; dacă o primim ca pe nimic, nicio alegere mică nu mai merită numită. Lucrul stă între cele două. Cine a lăsat cutia nu a stabilit cine are dreptul la mănuși, ci doar că unele lucruri pot fi luate fără să justifici de ce le iei.
Se poate face, fără să încurcăm totul, o deosebire pe care jurnalul acesta nu a atins-o: între un dar care ne spune la ce ne obligă și unul care ne lasă să hotărâm singuri. Primul vine cu o condiție, fie ea de mulțumire ori de ascultare. Al doilea nu vine decât cu un loc în care poți pune mâna. Cutia putea fi un sac încuiat sau un bilet cu un nume. Ea e una deliberat deschisă. Iar cine o lasă așa se privează singur de plăcerea de a ști dacă a nimerit: nimeni nu-i va putea spune vreodată că a fost un dar bun.
Trebuie spus și reversul, ca să nu facem din anonimat o virtute automată. Dacă cutia stă la vedere într-un loc public, e posibil ca cine a lăsat-o să fi ales tăcerea din teama de a nu fi refuzat, nu din grijă. A lăsa fără nume nu e o dovadă de generozitate; e doar o formă. Dar între o cutie despachetată după o listă de nevoi și una în care trebuie să bănuiești ce e de folos rămâne o deosebire: prima socotește în locul nostru, a doua ne lasă socoteala.
De ce mulțumim pentru o cutie pe care nimeni nu ne-a trimis-o? Poate fiindcă primirea nu e un act pasiv, ci o hotărâre. Cine a lăsat cutia putea să întrebe de ce avem nevoie, putea să ne creadă incapabili să ne îngrijim singuri, putea să ne dea mănuși pentru mâinile altuia. A ales, în loc de toate, să ne recunoască puterea de a decide. Iar dacă mănușile nu ne potrivesc, putem spune „nu, mulțumesc”.