Să ne imaginăm un atelier mic de reparații, într-o sâmbătă de iarnă. Cineva aduce o mașină de cusut din anii cincizeci, moștenită de la o mătușă. Bobina se încurcă la fiecare cusătură lungă, iar omul din atelier o știe de la prima atingere. Nu e o defecțiune mare, e felul acestui model de a se încăpățâna. Ar putea s-o spună în două propoziții și să treacă la lucru: „așa fac toate, țineți firul mai slab”.

Alege altceva. Pune mașina pe tejghea, scoate un caiet de sub sertar și scrie, cu scrisul lui de om bătrân, în trei rânduri, ce trebuie făcut ca bobina să nu se mai încurce. Apoi rupe fila, o împăturește în două și o așază în cutia de lemn, lângă pedale. Zice doar atât: „ca să nu vă mai tot întoarceți”.

Aici se vede o deosebire mică. Un sfat dat la momentul potrivit e folositor. Dar omul acesta nu a vrut să spună ceva ce vom ține minte o săptămână. A scris ceva ce va fi citit de cineva care nu mai știe ce i s-a spus, într-o zi în care el va fi plecat din meserie. A scris pentru un om care încă nu urcase scara atelierului.

Se ridică, firesc, obiecția: nu e asta doar meșteșug bine făcut, un obicei al meseriașilor bătrâni? Poate. Uneori un asemenea caiet se ține cincizeci de ani și se arată oricui, fără ca vreo filă anume să fie pentru cineva. Obiecția ne ferește de poezie ieftină. Rămâne însă faptul pe care nimeni nu îl socotește: a rupt fila și a pus-o acolo unde mașina o va păstra mai bine decât omul care o duce acasă. A ales un loc care să supraviețuiască uitării.

Și mai e ceva, despre felul în care primim. Cineva ne-a dat mașina, poate fără s-o fi folosit vreodată serios, cu gândul că e un obiect de moștenire frumos. Noi mulțumim pentru obiect. Străinul cu caietul ne-a dat ceva mai greu de văzut: o propoziție pe care mașina nu s-ar fi scris-o singură. Fără el, același lucru ar fi stat în colț, frumos și încurcător. Cu fila în cutie, obiectul moștenit are instrucțiunile lângă el.

Să ne imaginăm varianta cealaltă a aceleiași sâmbete. Același atelier, dar sfatul e rostit o singură dată, în grabă, cât mașina e împachetată. Îl auzim, dăm din cap, poate îl ținem minte până acasă. Nimeni nu a greșit; omul a spus ce trebuia spus. Doar că, peste trei luni, în fața aceleiași bobine, nu mai avem de unde citi.

De ce mulțumim pentru o filă ruptă dintr-un caiet? Nu doar fiindcă ne-a scutit o întoarcere la atelier. Ci fiindcă cineva a scris cu gândul la un om pe care nu îl avea în față, într-o dimineață când putea să tacă. „Mulțumesc pentru fila din cutie. Pe ea o voi citi peste zece ani.” Cuvântul nu preface o reparație în dar; numește un lucru scris pentru un viitor al nostru, necerut.