Să ne imaginăm o brutărie de cartier, într-o vineri la amiază. Pe tejghea, lângă pâinea caldă, stau câteva pungi de hârtie cu felii de pâine de ieri, legate cu sfoară și cu un preț mai mic. Pe una dintre ele, vânzătoarea scrie cu un pix subțire, de-a curmezișul: „a doua zi, la cuptor”. Nu o spune, nu o explică. Doar scrie și pune punga la loc.

Aici merită oprită atenția pe un lucru care nu se vede în clipa cumpărării. Prețul a plătit pâinea, iar pâinea veche se vinde oricum, cu sau fără rândul scris de mână. Cineva putea să o lase așa: cumperi, mănânci azi ce e moale și arunci restul mâine, fără ca nimeni să greșească ceva. Nimeni nu are unde să verifice dacă cineva a citit ce s-a scris pe ea.

Să ne imaginăm, în schimb, ce se întâmplă peste o zi. Feliile s-au uscat; nu sunt rele, dar nu mai sunt ce au fost. Le stropim cu apă, le punem câteva minute la cuptor — și se schimbă. Nu se întorc la ce-au fost; se fac altceva, mai crocant, bun lângă o supă. Fără rândul acela, pâinea ar fi ajuns la coș la ora prânzului. Cine l-a scris nu ne-a dat nimic în plus; ne-a spus doar când anume ce primisem încă se mai putea folosi.

Se ridică, firesc, obiecția: nu e asta o reclamă? Producătorul vrea să vândă și pâinea de ieri, iar instrucțiunea e o unealtă de vânzare la fel ca prețul mic. Obiecția e dreaptă și trebuie ținută. Pâinea de ieri vândută e tot o marfă cumpărată, nu un cadou, iar faptul că o pâine veche se poate încălzi nu ni se cuvine ca un drept. Dar între a vinde și a lăsa un rând scris pe pungă rămâne un loc mic, pe care nimeni nu îl cere. O reclamă ne spune de ce să cumpărăm; rândul acela ne spune ce să facem cu lucrul după ce e al nostru.

Aici se vede o deosebire față de scenele obișnuite ale acestui jurnal. De obicei privim clipa în care un lucru trece dintr-o mână în alta; aici privim după ce trecerea s-a încheiat și nimeni nu mai e de față. Instrucțiunea nu ne dă pâine, nu ne dă un preț, nu ne cruță un drum. Ne dă un termen — o fereastră de câteva ore în care un bine deja primit poate fi folosit încă o dată. Iar cine a scris-o a socotit, într-o dimineață de vineri, la un lucru care nu mai era al lui.

De ce mulțumim până la urmă pentru un rând de șapte cuvinte? Fiindcă un dar nu se termină totdeauna când ajunge în mâna noastră. O parte din el trăiește în ce facem cu el după, iar cineva alege uneori să ne lase o indicație pentru acea parte, fără să i se ceară. Mulțumirea potrivită e mică și exactă: „Mulțumesc pentru rândul de pe pungă. N-aș fi știut că se mai poate face ceva cu ea.” Nu e o plată pentru pâine și nu preface marfa în favoare. Numește o clipă în care un om s-a gândit la bucătăria noastră de a doua zi, într-o brutărie unde nimeni nu ține socoteala pungilor.