Să ne imaginăm masa de la o serbare școlară, cu douăzeci de tăvi de prăjituri, meringi, cornulețe, un tort tăiat felii. Oamenii iau, laudă, se întorc la conversațiile lor. La un moment dat, cineva care strânge tăvile ridică o farfurie cu două felii neatins înse din același tort și întreabă încet: „Să le las, nu le-a văzut nimeni?” Răspunsul e „lasă-le”. Farfuria rămâne pe colțul mesei.

Prăjiturile acelea nu ne-au fost dăruite: nimeni nu ne-a întins farfuria, nimeni nu ne-a numit. Nu suntem nici măcar destinatarul. Dar ele nu erau nici datorate. Cineva a hotărât, în voie, ca ultimele două felii să rămână întregi pentru cine vine mai târziu — pentru un om pe care nu-l vede, care ar putea apărea peste zece minute sau poate niciodată.

Se ridică, firesc, obiecția: două felii lăsate pe o masă nu ne privesc și nu ne sunt datorate; ce dar am putea recunoaște în ele? Obiecția are dreptate și nu vreau să o învârt. Nu suntem datori cu nimic pentru o prăjitură pe care poate nici nu am mâncat-o. Dar o farfurie lăsată pe jumătate nu e un rest de neglijență; e o socoteală făcută înainte de a ști pentru cine. Cine întreabă „să le las?” nu se întreabă dacă au costat ceva, ci dacă va mai avea nevoie cineva de ele.

Să ne imaginăm, în schimb, aceeași seară fără acea clipă de gândire: tăvile se strâng, capacul se trântește, restul se aruncă. Nu s-a întâmplat nimic rău, iar cine vine ultimul nu ar fi știut de nimic. Diferă un lucru mic: în prima variantă, cineva, pentru câteva minute, ne-a ținut în minte ca oameni care ar putea intra pe ușă — fără chip, fără nume.

Aici se cuvine prudență, fiindcă farfuria aceea poate sta acolo și din lene, nu din grijă. Nu putem citi intenția nimănui, iar recunoștința pentru un asemenea gest trebuie să rămână mică. Nu spunem „mulțumesc pentru felii”; spunem, dacă cineva din organizare trece pe la noi: „Am văzut că ați lăsat o farfurie pentru cei veniți pe urmă. Mulțumesc.” Fraza nu pretinde o intenție, numește doar ce s-a văzut. Și, ciudat, tocmai neștiința aceea face socoteala mai limpede: dacă ni s-ar fi cerut să lăsăm felii, am fi făcut un lucru datorat. Iar cine ia ultima felie nu săvârșește o nedreptate față de nimeni; tortul nu era promis.

De ce mulțumim, până la urmă, pentru un lucru care nu ni s-a oferit? Fiindcă recunoștința poate numi și o formă de așteptare: cineva s-a gândit la un om al cărui chip nu îl avea și i-a lăsat un loc. Un loc nefolosit nu e mai puțin un loc. Iar a rosti o propoziție mică despre el e, poate, felul nostru de a spune că am fost socotiți, înainte de a sosi.