Să ne imaginăm o grădină de zarzavat la marginea unui sat, la sfârșitul lunii august. Un om udă legumele seara, rând pe rând, și se întoarce de două ori la fiecare strat, până se fac bălți mici în jurul rădăcinilor. Vecinul îl întreabă de ce nu udă dimineața, când evaporarea e mai mică. Omul ridică din umeri: seara are timp, dimineața pleacă la serviciu.

A doua zi, la prânz, soarele arde și roua s-a dus de la ora nouă. Legumele udate seara sunt totuși mai verzi decât cele de alături. Dar roua aceea nu e apa pe care a turnat-o el: apa turnată s-a scurs în pământ, iar roua vine din aerul răcorit peste noapte. Jumătate din ce a dat el putea să se piardă; dacă noaptea ar fi fost caldă și uscată, legumele ar fi arătat aproape ca lotul vecin. Munca lui există; dovada ei, uneori, nu.

Aici se ivește o deosebire pe care textele de până acum nu au pus-o la încercare. Aproape fiecare scenă de dinainte avea un lucru de arătat: un dosar lăsat pe masă, un bec aprins pe hol, un tacâm pus în plus. Recunoștința găsea acolo, imediat, ce să numească. În grădină, primul lucru care s-ar putea numi e rezultatul, iar rezultatul e amestecat: o parte din apa lui, o parte din nori, o parte din pământul care ține umezeala. A socoti ce a venit de la el nu se face ca la vamă, ci prin negație: ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi udat.

Se ridică o obiecție dreaptă: un om care udă prea mult nu e mai generos decât unul care udă exact, ba chiar irosește apă. Generozitatea nu se măsoară în cantitate. Dar în spatele udatului de seară nu stă o socoteală de economie, ci o constrângere a vieții lui: are un serviciu de la șapte. Nu poate alege ora cea mai bună. Alege, totuși, să nu lase legumele neudate deloc.

Să ne imaginăm, în schimb, seara când nu udă. Nu e uitare, e oboseală: vine târziu, se așază pe prispă și nu mai ridică găleata. Nimeni nu i-ar fi reproșat nimic. Un om care udă nouă seri din zece nu e nepăsător. Pe a zecea seară, alegerea de a nu uda e la fel de liberă ca alegerea de a uda.

De ce mulțumim pentru o rouă care poate nici nu e a celui care a udat? Fiindcă recunoștința nu numără apa din frunze; privește noaptea de dinainte. Cine a ridicat găleata nouă seri la rând a făcut un pas pe care nu i-l cerea nimeni — nici legumele, nici vecinul, nici vreun contract. Iar ce a dat el se vede abia a doua zi, când nu mai e acolo să-l vadă. A spune „mulțumesc” nu e un verdict asupra recoltei. E o propoziție mică despre un lucru care putea să lipsească: în noaptea aceea, cineva s-a gândit la niște legume care nu aveau cum să-i spună nimic.