Să ne imaginăm o cană de ceramică, primită acum câțiva ani de la cineva care a făcut-o la un atelier de weekend, cu mâna lui, cu un smalț verde care nu e perfect uniform. A stat ani de zile pe birou. Într-o dimineață, când o luăm de toartă, toarta rămâne între degete, iar cana se sparge pe gresie în trei bucăți. Nu se mai poate lipi frumos. Rămâne un ciob, o podea udă și un telefon pe care nu îl dăm.
Observăm aici ceva ce textele noastre despre dar lasă mereu deoparte: ele vorbesc despre darul care sosește întreg, care se poate folosi, care se poate arăta. Orice dar are însă și o viață de după primire, iar acea viață nu e totuna cu gestul. Cana a fost a celui care a modelat-o, apoi a noastră; acum nu mai e a nimănui. Cuvântul de atunci nu s-a retras, dar nu mai are un lucru la care să se refere.
Se poate obiecta, simplu: ce e stricat e stricat, iar mulțumirea are o dată, cea a primirii. Altfel am ajunge să ținem un registru de mulțumiri vechi, ca pe niște garanții expirate. Obiecția e bună și merită luată în serios. Dar în ea se ascunde o confuzie: mulțumirea rostită atunci nu era o adeverință de calitate a canei, ci un răspuns la o alegere. Iar la rupere nu a fost nimeni vinovat. Nimeni nu a aruncat cana, nu a neglijat-o. S-a stricat fiindcă obiectele se strică. Tocmai aici, când nu există vinovat, apare ispita de a-l inventa, ca să avem unde pune nervii.
Să ne imaginăm două variante ale aceleiași dimineți. În prima, ne certăm câteva minute, căutăm pe cine a pus cana prea aproape de margine, și nu spunem nimic celui care a făcut-o. În a doua, adunăm cioburile, le punem într-o cutie, iar seara îi scriem două rânduri: „Cana ta s-a spart azi. A ținut șapte ani și am băut din ea în fiecare dimineață.” A doua variantă nu repară cana; doar lasă un lucru stricat să rămână o propoziție adevărată despre ce a fost.
Poate părea un efort prea mare pentru un obiect. Dar nu efortul e miezul, ci ce anume alegem să numim. Mulțumirea de după nu mai e pentru un lucru aflat pe raft, ci pentru o perioadă în care lucrul a fost folosit fără ca cineva să ne datoreze ceva. Iar dacă nu găsim cuvintele, putem păstra ciobul într-un sertar, nu ca pe o relicvă, ci ca pe un lucru care ne amintește că bunurile primite nu sunt veșnice, și că tocmai de aceea și-au meritat cuvântul la vremea lor.
De ce mulțumim, uneori, după ce lucrul s-a stricat? Fiindcă recunoștința nu păzește obiectul de uzură, așa cum nici un „mulțumesc” nu prelungește viața unui om. Ea păzește ceva mai mic: faptul că între primire și rupere cineva a putut să folosească un lucru fără să fie pus să aleagă vinovatul. Iar când nu e nimeni vinovat, un cuvânt spus la capăt nu e o formalitate. E singurul lucru pe care îl putem da în locul canei.